Bic

Patronul lui Bic, stiloul cu bilă cu care scriem de peste şase decenii, mai precis, din 1953, este Bruno Bich, 68 de ani, fiul creatorului pixului cu pricina şi al brichetei cu acelaşi nume. Cu toate computerele, tabletele şi celelalte electronice actuale, 46 de milioane de bicuri se vând zilnic în lume. Cifra de afaceri a grupului bate spre 2.000.000.000 de euro anual, permiţând a da de lucru la 20.000 de oameni. SUA deţine locul întâi al vânzărilor cu 43% din piaţă, urmată de ţările emergente, cu 31%, şi de Europa, cu 16%. În Franţa, Bic realizează jumătate din totalul producţiei, dar vinde doar 8%. Grupul s-a dezvoltat achiziţionând stilourile Sheaffer, revândute ulterior, precum şi grupul indian Cello Pens, grupurile americane Atchison, Pimaco şi altele. Bruno Bich e născut la Paris, iar tatăl său la Torino. Dar afacerile le-au început în SUA, unde au mers totdeauna mai bine decât în Europa. Cifra de afaceri actuală a grupului arată că scrisul pe hârtie cu pixul e departe de a fi pierdut bătălia cu electronicele.


Uluitoarea Gemma Arterton

Evorba de o actriţă nu prea cunoscută de 28 de ani, englezoaică, frumoasă de pică, talentată şi inteligentă, care l-a făcut pur şi simplu praf şi pulbere pe mult mai cunoscutul actor francez Fabrice Luchini, chiar din clipa în care Anne Fontaine, regizoarea filmului în care actriţa urma să-i fie parteneră, i-a prezentat- o. Filmul se intitulează Gemma Bovery şi are un subiect „adaptat” după romanul lui Flaubert Madame Bovary. El e un brutar foarte cultivat, cu pasiuni literare, motiv pentru care concetăţenii din micul burg normand îl cred un ciudat, ea e o femeie tânără, plictisită şi de soţ, şi de amant. Când încep turnările, Luchini nu ştie engleză, iar Arterton abia o rupe pe franceză, dar curentul trece între ei şi filmul se pare că e savuros. Faptul că Gemma învaţă pe dinafară replicile şi le rosteşte împiedicându-se mai la fiecare vorbă îi convine de minune regizoarei, căci e convinsă că denotă nesiguranţa de sine a clonei Emmei Bovary. Luchini vorbeşte puţin în film, după ce a determinat-o pe Anne Fontaine să taie din replici, în aşa măsură Gemma îl fascinează, luându-i la propriu glasul. Urmărindu-l la o emisiune de televiziune, Gemma exclamă stupefiată: „Waouh, Fabrice e grozav de vorbăreţ. Vorbeşte ca un tren nebun.”


Arta deriziunii, deriziunea artei

În Monaco, directorul de la Palazzo Grassi din Veneţia a deschis o expoziţie intitulată „ArtLovers”. Ideea era de a strânge la un loc picturi celebre inspirate din alte picturi celebre. Nu însă opere clasice de Ingres sau Manet, denotând admiraţie faţă de predecesori, precum cele de acum câţiva ani din expoziţia pariziană „Picasso et ses maîtres”, ci opere moderne, în care deriziunea prevalează. Modelul i-l oferă mustăţile aplicate de Marcel Duchamp Monei Lisa încă din 1919. Indianul Subodh Gupta îl va imita sculptând în bronz o Mona Lisa cu mustăţi şi barbişon à la Dalí. Colaje, montaje şi alte trucuri vor să acrediteze o artă a deriziunii, care, din nefericire, înseamnă tot mai des o deriziune a artei.


„Die Schwarzen Hefte“

„Caietele negre” ale lui Heidegger, la care ne-am mai referit, stârnesc din nou polemici aprinse printre filosofii europeni. E vorba de însemnări până deunăzi inedite ale filosofului, publicate relativ recent în Germania şi Franţa. Încă din 1976, puţin înainte de moarte, Heidegger a pus la cale cu un editor din Frankfurt un plan de editare a întregii lui opere, inclusiv, cursurile universitare, precum şi inedite numeroase, între care caietele cu pricina. Operaţia s-a continuat până azi, graţie fiului cel mare al filosofului şi a ultimului său asistent. Numai că, împotriva solidei încredinţări, deseori repetate, a tuturor heideggerienilor, că, deşi filosoful a colaborat cu regimul nazist, nu a fost şi un antisemit, „Die Schwarzen Hefte” abundă în consideraţii antisemite. Chiar dacă unele mută antisemitismul din plan rasial în plan metafizic. Iată această frază care nouă, românilor, ni-l aminteşte pe Nae Ionescu din prefaţa la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian: „Chestiunea rolului iudaismului mondial nu e rasială, ci metafizică, pornind de la tipul de umanitate desprins de orice legătură cu restul lumii, care poate fi apreciat ca o pată în istoria mondială, dezrădăcinarea din toate neputând fi decât în afara fiinţei umane”. Ceea ce a semănat discordie şi ură între psihanalişti, care au urgentă nevoie de un divan.


Până şi Pétain are dreptul la o biografie

Dacă mareşalul Pétain, eroul de la Verdun şi antieroul de la Vichy, a avut parte de o sumedenie de studii referitoare la una sau alta din perioadele vieţii sale, o biografie completă a lipsit până la cartea Bénédictei Vergez-Chaignon, 1028 de pagini. Recenzenţii o socotesc un şoc. E drept că folosirea întregului fond de arhive, a corespondenţei personale, până azi indisponibilă, numeroasele inedite, unele cu adnotările olografe ale autorului, a adăugat elemente noi, un şoc nu se produce totuşi: mareşalul nu e nici mai bun, nici mai rău decât era în tradiţia istorică franceză de până acum. Ştiam că a fost antisemit şi xenofob. Ştiam şi că primul statut al evreilor din 1940 a fost redactat şi corijat de mâna lui. Ba chiar şi că, printre pagini din Clausewitz, îi citea pe clasicii secolului XVII, pentru, atenţie!, limba lor. Ce nu ştiam este că era dezinteresat cu totul de istorie, nefăcând niciodată nici o referinţă la istoria Franţei. Singura dată când istoria a jucat aşa-zicând un rol în viaţa lui a fost când a revenit din scurtul exil elveţian, în mai 1945, în Franţa, ca să fie judecat de istorie. Avea 91 de ani şi încă 4 de trăit.


„M-am săturat să tot aud de Bob Dylan“

Dan Levy şi Olivia Merilahti, el venit din jazz, ea din pop, formează de zece ani un grup, „The Do”, care a scos recent un al treilea album. „Le Nouvel Observateur” din 18-24 septembrie le ia un interviu celor doi, care devine rapid o confruntare numai pe jumătate glumeaţă. Cei doi nu se înţeleg în nimic. Cum or fi compunând? El şi-a ales ca loc de înregistrare un castel înconjurat de o livadă pe care o îngrijeşte cu pasiune, ea, orăşeancă sută la sută, are un studio în plin Paris. „Când vine la ţară, bombăne tot timpul”, declară Levy. „N-am bombănit niciodată, replică ea iritată. Şi de ce-aş bombăni?” El: „Urăşti viaţa la ţară.” „Dan, nu vorbi prostii!?” Şi aşa mai departe, ca într-un menaj uzat de timp. Despre muzică? El: „E timpul să dăm jos de pe pereţi icoanele. Bob Dylan, Elvis Presley. M-am săturat să tot aud de Bob Dylan. E timpul să încetăm a spune că muzica era mai bună înainte, că suna mai bine pe banda magnetică. Fals. Să încetăm să comemorăm vechile războaie!” Trecutul e mort, trăiască prezentul!


Cine a inventat celebritatea

Antoine Lilti , autor acum câţiva ani al unui studiu despre mondenitate, revine cu unul despre celebritate: Figuri publice. Cine a inventat celebritatea, 1750-1850. Cum cine? Francezii, bineînţeles. Fenomenul face parte din modernitatea pe cale de a se naşte şi e legat de apariţia primului cotidian francez, în 1777, cu alte cuvinte de ceea ce azi numim mediatizare. Rousseau şi Voltaire se numără printre primele vedete în sensul actual al cuvântului. Ieri ca şi azi, vedetismul înseamnă publicitarea vieţii intime. Sunt 240 de ani de când Voltaire şi-a văzut afişată în public intimitatea: o gravură care a circulat în epocă îl arată, abia dat jos din pat, trăgându-ş i chiloţii. Marie-Antoinette poate fi comparată cu Lady Diana: pasionată de modă şi de viaţă publică, şi-a atras critica mamei ei, împărăteasa Maria-Teresa. La înmormântarea, în 1826, a faimosului actor Talma, au participat 80.000 de persoane. Întâlnindu-l pe Byron, tânărul Stendhal a izbucnit în plâns de emoţie. Sunt şi alte exemple care transcend epoca descrisă de Lilti: interdicţia de a şuiera a locomotivelor care trec prin gara unde agonizează fugarul Tolstoi sau înfăşurarea cu iarbă, ca să nu facă zgomot, a roţilor trăsurilor care circulau pe strada unde îşi trăia ultimele ore Verdi.