Când naziştii citeau romane poliţiste

Etitlul unui dosar publicat de „Le Nouvel Observateur” din 10-16 iulie, ca urmare a apariţiei a două cărţi datorate lui Vincent Platini consacrate unui fenomen nestudiat până în prezent: succesul imens în Germania nazistă al romanului poliţist. Depăşită adesea, cenzura celui de al Treilea Reich a permis tipărirea a sute de titluri dintr-un gen care s-a dovedit mai mereu ostil dictaturii. Autorii au fost uneori evrei, chiar şi după 1937, când evreilor li s-a ridicat dreptul de semnătură şi când au continuat să scrie sub pseudonim. În timpul războiului, cenzura a selectat numeroase titluri pe care le-a expediat soldaţilor şi ofiţerilor aflaţi pe front. Regimurile totalitare se împacă greu cu o literatură cum este aceea poliţistă, care, cum susţine Platini, îşi are sursa de inspiraţie în dezordine şi crimă, fie şi cu happy end, deoarece astfel de regimuri contează pe ordine şi pedeapsă. Autorii germani de Krimis au recurs la o mulţime de trucuri spre a-şi vinde marfa. Îşi începeau, de exemplu, romanele cu elogii la adresa minunatei poliţii a Reichului şi le sfârşeau la fel, umplând partea de mijloc de critici şi ironii la adresa aceleiaşi instituţii. Contau, s-ar zice, pe faptul că cenzorii nu citeau romanele în întregime. Nu existau detectivi independenţi, ca în romanele americane. Nici super eroi ca Maigret sau Poirot. Ce e drept, asta le evita autorilor crearea de super nazişti. Platini spune că nici un astfel de protagonist nu există în sutele de romane publicate din epoca Republicii de la Weimar şi până la sfârşitul războiului. Nici o reevaluare a Krimis după război, într-o Germanie în care romanul poliţist continuă până azi să nu aibă cotă.


Antimachiavelism

545de ani de la naş- terea lui Niccolo Machiavelli (1469- 1527) constituie un bun prilej de reeditate a operei lui esenţiale, Princepele, şi de dezbateri legate de moştenirea lui intelectuală. Sau, mai bine zis, politică. Până în ziua de azi se face confuzia între domeniile în care ideile florentinului pot fi aplicate. Dacă Machiavelli vorbea de „principe” sau de „suveran”, avându-i ca model pe tiranul Cesare Borgia şi pe papa Julius II, comentatorii ulteriori au crezut de cuviinţă că principiile cinice ale funcţionarului din Palazzo Vecchio sunt valabile pentru om în general, care ar fi mânat de aceeaşi ambiţie de a-şi stăpâni semenii. Cu alte cuvinte, omul ar fi obligat prin chiar natura lui să mintă, să înşele sau să se facă mai degrabă temut decât iubit. Eroare! Machiavelli scrie primul manual al politicianului. Nicidecum al fiinţei umane. Graţie lui, politica devine o meserie indispensabilă cetăţii, una ca oricare alta, cum ar fi medicina, educaţia, ingineria, cercetarea, umanioarele sau ştiinţele. Nimic machiavelic, în acestea. Importanţa greu de tăgăduit a politicului în societatea modernă nu trebuie să ne facă să credem ce există în natura umană un anumit lucru care ar determina-o să asculte de principiile lui Niccolo Machiavelli. Dacă în ADN-ul omului politic vor fi existând pulsiuni de felul celor descrise de Machiavelli, lucru care rămâne totuşi de demonstrat, în ADN-ul altor profesii moderne astfel de pulsiuni nu sunt neapărat prezente şi, în nici un caz, obligatorii. Ca să nu spunem că, mai ales în secolul XXI, există nenumă- rate alte motive de ordin personal şi social care îi determină pe unii dintre contemporanii noştri să se facă politicieni. Nici în viaţa privată, nu sunt obligatorii raporturi de putere de tip nietzschean.