Bibliotecile şi soarta lor
De mai multă vreme se discută în lumea civilizată, care poartă încă un anumit respect cărţii, despre soarta bibliotecilor publice. O localitate din Franţa, cu 1400 de locuitori, a decis, spre a-şi putea întreţine biblioteca locală, s-o deschidă pentru tot felul de alte activităţi, cum ar fi un centru social, altul de oferte de mână de lucru, un centru de primire a minorilor ai căror părinţi se află întreaga zi la serviciu şi aşa mai departe. „O comună ca a noastră nu-şi poate oferi pur şi simplu o bibliotecă”, a declarat directorul noii şi complexei instituţii. Nici localităţi mai mari, şi nu numai în Franţa, nu-şi pot oferi doar spaţii de lectură. Încă de acum douăzeci de ani, am văzut în Canada şi SUA astfel de spaţii cu destinaţii multiple pe firma cărora scria Bibliotecă. La noi, unde prima dificultate e scăderea fondurilor de achiziţii, îmbogăţirea ofertei trece în planul al doilea. Există încă destule biblioteci de cartier în ţară, dar frecventate de prea puţini cititori. Ministerul Culturii ar putea relansa prin AFCN achiziţiile de carte şi de publicaţii culturale de către biblioteci, şcolare, universitare, municipale sau judeţene, fie şi de cartier. Şi editurile, şi scriitorii, şi uniunile de creatori ar fi mulţumite de o astfel de politică culturală, ştiind că o parte a tirajelor este cumpărată de stat şi merge în biblioteci. S-ar putea urma exemplul unor librării, care organizează întâlniri periodice cu publicul şi cu scriitorii, „deschizând” astfel spaţiul pentru activităţi variate şi profitabile. Unii dintre noi au participat la asemenea întâlniri, la BCU sau la Librăria Bizantină din Bucureşti, şi nu doar la lansări de carte, şi ştiu cât de atractive pot fi. Bibliotecile şi librăriile trebuie să-şi recucerească publicul cititor.
Valoarea artei
În timp ce clădirile unor muzee şi case memoriale din România sunt retrocedate sau vândute, pe piaţa de artă din lumea bună, preţurile unor opere celebre ating niveluri fabuloase. Cităm după „Le Monde” din 13 mai: „Este de acum opera cea mai scumpă din lume: în abia 11 minute, «versiunea 0» a Femeilor din Alger (1955) de Pablo Picasso a fost adjudecată pentru 179,36 milioane de dolari (127 milioane de euro), la Christie’s din New York, luni 11 mai.” Cine spune că arta nu e rentabilă? Fie şi (mai ales) după moartea artiştilor!
Le Corbusier, 50 de ani de la moarte
Mai multe studii şi o biografie sunt consacrate, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moarte, arhitectului şi urbanistului franco-elveţian considerat cel mai influent din secolul XX, Le Corbusier (1887-1965). Curiozitatea este că ele sunt, fără excepţie, foarte critice. De altfel, UNESCO a respins cu trei ani în urmă includerea unora dintre operele artistului pe lista Patrimoniului Mondial. Motivele rezervelor faţă de Le Corbusier ţin atât de opţiunile lui politice dinainte şi din timpul războiului, cât şi de stilistica unei opere care pare a reflecta, după spusele specialiştilor, spiritul totalitarismului care a marcat prima jumătate a secolului trecut. Născut la Chaux-de-Fonds, în cantonul Neuchâtel, Elveţia, Le Corbusier a trăit ani buni în compania unor familii de evrei, ceasornicari din tată în fiu, cărora le-a construit case şi alte clădiri, înainte de a deveni un antisemit notoriu, admirator al lui Mussolini, apropiat regimului de la Vichy şi sedus de ideile scriitorului Jean Giraudoux, cel care îşi afirma „deplinul acord” cu teza lui Hitler, conform căreia „nici o politică nu-şi atinge forma superioară, dacă nu e rasială”. După război, se numără printre foarte puţinii cruţaţi pentru colaboraţ ionism. Nu există o explicaţie. Unul dintre autorii studiilor recente îl socoteşte „un personaj cu visuri totalitare, cinic ca betonul armat”. Titlul altui studiu spune totul: „Le Corbusier, un fascist francez”. Declinul imaginii lui Le Corbusier pare, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, ireversibil.
Monumente de primă mână, în depozit
La 26 aprilie 2007, expoziţia „Gaza. La răscrucea civilizaţiilor” a fost inaugurată, sub patronajul UNESCO, în prezenţa unor personalităţi din lumea artelor şi a unor oameni politici, la Muzeul de Artă şi Istorie de la Geneva. Exponatele, în număr de 530, cântărind 70 de tone şi valorând 300.000 de dolari – ceramică, mozaicuri, amfore, vase, sculpturi –, datând, unele, din mileniul III î. Chr., proveneau de la Autoritatea Palestiniană şi de la un bogat colecţionar din Gaza. După închiderea expoziţiei, obiectele nu s-au reîntors în Gaza, din cauza ocupării provinciei de către Hamas şi a operaţiilor de război declanşate de israelieni. Drumul pe care ajunseseră la Geneva fusese, şi el, plin de peripeţii. În momentul de faţă, ele se află într-un depozit genevez. Întreţinerea costă statul 30.000 de dolari anual. Alte expoziţii prevăzute în Europa n-au putut fi organizate. Toată lumea aşteaptă pacea în Orientul Apropiat pentru a putea fi restituite valoroasele obiecte multimilenare.
Nemuritorul Machiavel
Două studii au fost consacrate recent în Franţa florentinului Niccolo Machiavelli (1469- 1527) de către Jean-Yves Boriaud, profesor de latină la Universitatea din Nantes, şi de către cunoscutul istoric Max Gallo. Ambele examinează gândirea politică a celui care a rupt cu tradiţia religioasă a unui Savonarola şi totodată cu umanismul lui Erasmus. Machiavelli este primul filosof politic modern, în sensul desfacerii actului politic din cochilia eticii şi a teologiei medievale. „Le Figaro littéraire” din 7 mai publică un dialog al celor doi comentatori pe tema interesului pe care opera florentinului continuă a-l avea în zilele noastre. Ideea o susţinea la noi, cu 150 de ani înainte, Titu Maiorescu, probabil cel dintâi preţuitor al lui Machiavelli dintre intelectualii români. Max Gallo insistă pe faptul că, adversari ireductibili, Machiavelli şi Savonarola înfăţişau aceeaşi preocupare pentru obţinerea şi păstrarea puterii, doar mijloacele fiind diferite şi, la rigoare, opuse. Călugărul Savonarola, spune Boriaud, proceda ca islamiştii radicali de astăzi, gândind lupta pentru putere în termeni religioşi, în timp ce Machiavelli era un politician pragmatic, vorbind în numele celor două clase mijlocii (popolo grasso şi popolo minuto), care aveau nevoie de o societate deschisă, burgheză, care să permită nu numai căpătuiala, dar şi progresul.
Novlangue
Noua limbă devenită curentă în Oceania lui Orwell din 1984 încoace face ravagii în vorbirea şi scrisul din multe ţări ale lumii, România inclusiv. În Franţa, ea este un prilej nimerit de dezbateri foarte interesante şi, de ce nu, utile. La noi, neexistând o instituţie care să vegheze la corectitudinea şi la frumuseţea limbii române, cum este Academia Franceză, de la înfiinţarea ei în secolul XVII şi până azi, atât gramatica, dar şi vocabularul se degradează, de la o vreme, în spaţiul public şi în acela privat. Să sperăm că nu ireversibil. Degeaba sperăm însă, dacă nu discutăm sistematic şi dacă nu acţionăm. E nevoie de o analiză profundă şi de măsuri normative în consecinţă. Nu întâmplător, în Franţa, cea mai recentă şi serioasă dezbatere a pornit de la proiectul de reformă a colegiului, şcoala elementară de la noi. Picătura care a făcut oala să dea pe dinafară a fost tocmai limbajul folosit de autorii proiectului de lege de la instituţia abilitată să-l redacteze şi să-l propună ministerului. Presa franceză citează din proiect zeci de expresii în novlangue, unele de un comic indescriptibil, dacă n-ar semnifica o etapă decisivă în procesul standardizării uneia dintre cele mai bogate şi nuanţate limbi. Ideea lui Orwell era că statul totalitar impune o limbă simplificată şi controlabilă. O astfel de limbă este limba nouă a educatorilor contemporani. O limbă în care nici un lucru nu e numit pe numele lui, ci ocolit printr-o perifrază, în care sinonimia e practic desfiinţată, în care pleonasmele şi oximoroanele triumfă asupra bunului-simţ lingvistic. Nu dau decât un exemplu, fiindcă nu toţi cititorii noştri sunt cunoscători de franceză: în loc de piscină, se recomandă mediu acvatic profund standardizat. Aş putea da exemple din noua limbă românească, dar prefer să indic drept bibliografie obligatorie articolele Rodicăi Zafiu din „Dilema veche”.
Un nou roman al lui Umberto Eco
Numărul zero se intitulează noul roman publicat de Umberto Eco. Romanul nu mai e unul istoric. La 83 de ani, semioticianul italian alege o temă actuală: viaţa presei scrise în societatea informatizată. Cu ocazia apariţiei versiunii franceze, Eco acordă un interviu revistei „Le Point” din 7 mai. Între altele, vorbeşte despre deculturalizarea tinerilor din cauza internetului atotputernic: „Incultura nu e altceva decât consecinţa unui fenomen pe care l-am putea numi «aplatizarea prezentului». Un tânăr care apelează la internet poate fi pus în contact cu felii întregi ale trecutului, dar el nu e în stare să decodeze toată această informaţie. Or, e important să cunoască erori comise în trecut ca să-şi construiască prezentul. Dacă Hitler l-ar fi cunoscut pe Napoleon sau ar fi citit Război şi pace, n-ar mai fi invadat Rusia.” Părerea lui Eco este că internetul ar trebui utilizat cu spirit critic şi în scopul unei „educaţii a trecutului, funcţie jucată odinioară de umanioare”. „
