Plaga plagiatului

Nu demult, un cunoscut matematician afirma că s-a retras din toate comisiile de doctorat din cauză că nu mai e sigur de originalitatea tezelor, în condiţiile în care autorii pot copia de pe internet articole din reviste sau cărţi întregi, iar motoarele de căutare se dovedesc insuficiente. Câteva univesităţi franceze şi-au creat mijloace de investigare proprii, care nu sunt infailibile, comiţând frecvent erori, dar au meritul de a stăvili în parte avalanşa de furturi „academice”. O profesoară de la universitatea din Geneva, Michelle Bergadaá, şi un conferenţiar de la Paris-VIII, Jean-Noel Darde, au creat două site-uri care culeg informaţ ii legate de bănuieli de plagiat. Descoperirile au întrecut aşteptările. Numărul plagiatorilor e atât de mare, încât se poate vorbi de o plagă în academii şi, în general, în ştiinţă. Plagiatorii nu au mă- sură. Până şi Umberto Eco a fost plagiat, şi nu de fitecine, dar chiar de preşedinta universităţii din Polinezia, Louise Peltzer, care, constrânsă să demisioneze, s-a crezut îndreptăţită să protesteze, tot ea, contra „poliţismului” intelectual şi să se considere victima unui „lin- şaj mediatic savant instrumentat”. Ca şi în cazul dezvăluirilor referitoare la denunţurile comunicate de CNSAS, hoţii strigă hoţii. Se pare că, în ce-i priveşte pe anglo-saxoni, lucrurile merg ceva mai bine, fiindcă au fost începute mai demult.

Necunoscutele istoriei

Două cărţi de memorii dezvăluie aspecte necunoscute ale Rezistenţei franceze în anii ocupaţiei. Cea dintâi datează din 1966 şi este opera unui istoric englez, Michael R.D. Foot (Englezi în Rezistenţă). Cartea relatează contribuţia la înfrângerea Germaniei a unei unităţi secrete create de Churchill în 1940, Special Operations Executive, care a avut cincizeci de reţele pe teritoriul Franţei, aprovizionându-i pe oamenii Rezistenţei cu materiale logistice (arme, radiouri) sau instruindu-i în vederea folosirii lor. Traducerea franceză a întârziat până în 2008. A contribuit la aceasta faptul că britanicii n-au vrut să-l supere pe De Gaulle, care punea eliberarea exclusiv pe seama francezilor înşişi. A doua carte aparţine unui francez, Robert Maloubier, azi în vârstă de 88 de ani, membru, ca şi Foot, al S.O.E., şi care povesteşte, în stil de roman de aventuri, o parte din sabotajele comise cu ajutorul materialului furnizat de britanici. Istoricii francezi contemporani sunt de acord că S.O.E. a avut un rol esenţial în Eliberare, complementar celui jucat de BBC şi de Royal Air Force. Dar a fost nevoie de 66 de ani pentru ca această contribuţie să fie recunoscută aşa-zicând oficial.

Debutul lui Faulkner

„Paris Review” a fost o publica- ţie americană, apărută la începutul anilor ’50 în Fran- ţa, care s-a remarcat prin interviurile cu mari scriitori ai vremii, de la Kerouac la Nabokov şi de la Borges la Capote. Printre intervievaţi, Faulkner. Gata, zicea el, să vorbească despre opera lui, dar nu şi despre viaţa lui. Întrebat cum a scris prima carte, a povestit despre viaţa grea pe care o ducea la New Orleans, mereu în căutare de bani, muncind ici-acolo, fără să refuze nici o slujbă. L-a cunoscut întâmplător pe scriitorul Sherwood Anderson, cu care făcea lungi plimbări după-amiezele. Dimineaţa, Anderson scria. Dacă asta e viaţa unui scriitor, şi-a spus Faulkner, voi încerca să fiu şi eu scriitor. Zis şi făcut: vreme de trei săptămâni, nu l-a mai văzut pe prietenul lui. A stat acasă şi a scris un roman. S-a pomenit cu Anderson la uşă, prima oară, care l-a întrebat dacă are ceva cu el. „Am scris un roman”, i-a răspuns Faulkner. „Dumnezeule!”, a replicat Anderson şi dus a fost. Când a terminat romanul, Faulkner s-a întâlnit pe stradă cu soţia lui Anderson, care i-a spus din partea acestuia că, dacă nu e nevoit să-i citească romanul, va vorbi cu editorul său să-l publice. „Am spus de acord şi uite aşa am devenit scriitor”, mărturiseşte Faulkner. La data aceea, nu-i citise nici pe Shakespeare, nici pe Freud.

Centenarul lui Maurice Nadeau

La 21 mai France-Culture sărbătoreşte centenarul lui Maurice Nadeau, unul dintre cei mai importanţi critici literari din Franţa de după Al Doilea Război, azi aproape uitat, deşi a publicat cărţi şi articole până în ultimii ani de viaţă. „Le Nouvel Observateur” îi consacră, în chiar primul număr din 5-11 mai al noii formule grafice, o evocare impresionantă. Nadeau, care cunoştea bine literatura română şi fusese prieten, între alţi conaţionali ai noştri, cu Ov.S. Crohmălniceanu, a dirijat „La Quinzaine littéraire” vreme de decenii, a fost un critic pe cât de necruţător, pe atât de capabil să intuiască noile valori sau pe cele din alte literaturi. El i-a descoperit pe Beckett, Sciscia, Cioran, Miller, i-a tradus şi prezentat pe Lowry, Gombrowicz, Şalamov, Coetzee, sau i-a publicat în premieră pe Perec, Rinaldi, Houellebecq şi Bianciotti. Ce e drept, nu-i plăceau deloc Paulhan, Camus, Mauriac, Malraux, Breton, Duras sau Robbe- Grillet. Era fiul unui tânăr soldat mort la Verdun şi al unei femei de serviciu. Centenarul îl readuce într-o actualitate care părea a nu şi-l mai aminti.

Spălarea de opere de artă

Cele două mari expoziţii Monet de la Paris din primăvara lui 2011 n-au fost scutite de scandaluri. După ce Muzeul Marmottan n-a obţinut colaborarea organizatorilor oficiali, presa a intrat în posesia unei informaţii: tabloul intitulat „Căpiţe” avea o istorie ciudată. Mai exact, un galerist parizian îl cumpărase la mijlocul anilor 90 cu 2500 de franci şi crezuse apoi că era vorba de un Monet, ce e drept, aflat în stare foarte proastă. Apelase, printr-un intermediar uns cu toate unsorile, la patronul vestitei case de negustori de artă Wildenstein ca să-l autentifice, dar acesta refuzase s-o facă, sub cuvânt că tabloul ar fi aparţinut altui pictor. Galeristul a revândut tabloul la un preţ mai mare decât acela la care îl achiziţionase, dar, oricum, inferior binişor preţului unui Monet adevărat. Zece ani mai târziu, galeristul află că un tablou asemănător cu al lui se vânduse la New York cu 13 milioane de dolari. Mai mult, era autentificat de Wildenstein. Cumpărătorul îi oferă galeristului 700 de mii de dolari şi afacerea pare încheiată. Dar în 2008, tabloul apare la Marmottan ca fiind de Monet. Cu ocazia expoziţiei din 2011, un expert constată că e acelaşi cu tabloul contestat anterior şi apoi autentificat, doar că are o lăţime cu 28 de centimetri mai mică. Când un vizitator încearcă să-l măsoare, e scos cu forţa din muzeu de către paznici. Şi mai curios e că, la fiecare nouă expunere, tabloul e atribuit altui pictor.