Biblioteca din Alexandria la Geneva

Între 5 aprilie şi 31 august este deschisă la Fundaţia Bodmer din Geneva o mare expoziţie, care adună tot ce s-a păstrat, în colecţii particulare sau de stat, din manuscrisele aflate în faimoasa Bibliotecă din Alexandria. „Am vrut să resuscităm spiritul oraşului grecesc din Antichitate, care s-a deschis cunoaşterii barbarilor, egipteni, babilonieni, frigieni, iudei…”, susţine directorul Fundaţiei geneveze. Aristotel e prezent cu prima ediţie tipărită a operei sale complete, aceea a lui Aldus Manus din secolul XV. Ca preceptor al lui Alexandru cel Mare, fondatorul oraşului de pe ţărmul Mediteranei, Aristotel i-a oferit acestuia prima versiune scrisă, realizată de el însuşi, a epopeilor homerice. Înainte de a o depune la Alexandria, împăratul a purtat-o cu sine în Orient, închisă într-un cufăr de aur răpit regelui Persiei, cufăr pe care îşi sprijinea capul noaptea ca să viseze faptele glorioase ale lui Ahile. Pot fi văzute în expoziţia actuală şi „tablele” lui Calimachos din Cyrenaica, şi el elev al lui Aristotel, pe care au fost transcrise toate cunoştinţele în toate domeniile ale vremii, începând cu circumferinţa pământului trasată de Eratosthene. Ca să îmbogăţească Biblioteca, grecii din Alexandria îi obligă pe atenieni să predea textele tragediilor sau perchiziţionează vasele ancorate în port pentru a găsi cărţi pe care biblioteca nu le poseda. Când creştinii au vrut să ardă biblioteca, primul filosof creştin care a întrevăzut valoare gândirii vechi greceşti, Clement din Alexandria, i-a oprit cu cuvintele: „Nu distrugeţi operele păgâne, căci şi ele sunt dovada măreţiei divine!” Din păcate, când musulmanii au avut aceeaşi intenţie, câteva secole mai târziu, nu s-a găsit nimeni să le repete aceste cuvinte. Cum nimeni nu le-a făcut auzite astăzi, când marea bibliotecă din Mali a fost pe jumătate arsă de fanatici islamişti. Noroc că unele opere, cum ar fi cel mai celebru manuscris al lui Platon, care va marca gândirea europeană în pragul Renaşterii, s-au păstrat şi au ajuns astăzi în expoziţia de la Geneva.


Genette la Epilog

Cel mai important teoretician al literaturii din Franţa, Gérard Genette, astăzi în vârstă de 84 de ani, a publicat nu demult o carte intitulată Epilog, conţinând un fel de „abecedar personal”, păreri sau definiţii referitoare la termeni pe care i-a folosit măcar o dată în studiile sale, multe traduse şi în română, mai ales în anii de glorie ai semioticii. De numele lui Genette se leagă, de pildă, sistematizarea noţiunii de intertextualitate, devenită bun comun al teoriei literare. Cu greu ne putem închipui azi analiza de text fără a fi citit cele cinci volume intitulate Figures. Chiar dacă declinul interesului pentru abordarea anistorică a literaturii pare a-l fi scos din cărţi, Genette continuă să ofere soluţii valabile unor probleme moderne ale domeniului nostru. Semioticianul era moderat şi nuanţat, mult mai ataşat de text decât colegii lui structuralişti, care, chiar dacă vedeau textul la firul ierbii, nu-l „simţeau”. E cazul unei celebre analize a lui Barthes, eseist care i-a fost model lui Genette, a unei nuvele balzaciene, unde minuţia descrierii nu dă seamă câtuşi de puţin de realitatea prozei.


Intelectuali ţintuiţi la stâlpul infamiei

Evorba de patru intelectuali francezi, doi istorici, un sociolog şi un filosof, care au făcut cunoştinţă cu un tip de cenzură mai puţin obişnuit: nu de sus, operă a unor instituţii ale statului, ci de jos, operă a unor grupuri minuscule de influenţă. Cazul recent de la noi, cu decizia Institutului Naţional „Elie Wiesel” pentru Studierea Holocaustului în România de demolare a statuii lui Mircea Vulcă- nescu din Piaţa „Sfântul Ştefan” din Capitală, este întrucâtva similar. Istoricul Olivier Grenouilleau a afirmat într-o emisiune de t.v. că „genocidul evreiesc şi sclavagismul negrilor sunt procese diferite”. Specialist în sclavagismul african, Grenouilleau a mai spus, cu aceeaşi ocazie, în 2005, că „nu există o scară Richter în materie de suferinţă umană”. A fost acuzat de „nega- ţionism”. Calomniat pe internet şi de unii dintre propriii colegi, a trecut cu greu peste campanie. Medievistul Sylvain Gouguenheim a păţit-o şi mai rău, fiind dat pur şi simplu afară din slujbă, pentru a fi pretins că moştenirea vechii Grecii n-a ajuns la noi exclusiv pe calea civilizaţiei islamice, existând şi o filieră occidentală. Aşadar, o chestiune de opinie ştiinţifică, politizată din raţiuni nu de tot obscure. Sociologului Hughes Lagrange i s-a reproşat că a amestecat factorul cultural în problema integrării socioeconomice a imigranţilor. Lagrange avea în spate 30 de ani de activitate pe teren şi studii de caz pe 4000 de subiecţi. Asta nu i-a împiedicat pe contestatari să-l atace profesional. Filosoful Robert Bedeker este şi azi păzit de poliţie, după ce a fost ameninţat cu moartea pentru a se fi întrebat într-un articol din „Le Figaro”: „Faţă cu intimidările islamiste, ce poate face lumea liberă?” Politizarea dezbaterilor ştiinţifice creează premisele unei cenzuri extrem de periculoase, pe care internetul o propagă cu viteza fulgerului.


Habent sua fata…

Manuscrisul marchizului de Sade, conţinând sulfuroasa poveste a celor 120 de zile ale Sodomei, a rămas la Bastilia, când autorul a fost transferat în grabă la Charanton, cu zece zile înainte de căderea vestitei închisori pariziene. Autorul l-a socotit pierdut până la moartea sa în 1814. Nu se ştie cum, manuscrisul a fost totuşi salvat. A reapărut la sfârşitul secolului XIX. În 1929, a fost cumpărat, nu se ştie de la cine, de Charles şi Marie-Laure de Noailles (o descendentă a marchizului). În 1982, o rudă a familiei îl fură şi îl vinde marelui colecţionar elveţian Gérard Nordmann. O bătălie juridică între moştenitorii celor două familii se întinde pe două decenii, când, în fine, manuscrisul intră în posesia Muzeului de Manuscrise din Paris, contra a 7 milioane de euro. Va fi expus prima oară în septembrie, cu ocazia bicentenarului morţii lui Sade. Manuscrisul are forma unui sul de hârtie lung de 12 metri, pe care scrisul foarte fin al marchizului îl acoperă în întregime.


Iisus, lider politic

Am mai scris în această pagină despre tendinţ a unor comentatori recenţi de a politiza acţiunea lui Iisus. Zelotul. Viaţa şi opera lui Iisus din Nazaret este titlul cărţii lui Reza Aslan, un iranian şiit, convertit provizoriu la creştinism şi revenit la matcă, care descrie acţiunea lui Iisus ca pe una integral politică, reinterpretând vorbele acestuia consemnate în Evanghelii. Zeloţii au reprezentat latura radicală a iudaismului în timpul ocupaţiei romane. Aslan vede în Mântuitor un zelot. Partea proastă este că zeloţii nu existau încă pe vremea lui Iisus, mişcarea lor luând naştere o jumătate de secol mai târziu, când a provocat reacţia autorităţilor romane, care au dărâmat Templul de la Ierusalim şi i-au risipit pe evrei. Istoricul Flavius Iosif evocă ascensiunea lor decenii bune după controlul Iudeii de către celelalte trei partide, bogaţii saducei, care colaborau cu romanii, fariseii, reprezentând clasa de mijloc, promovând principiile Torei în viaţa de zi cu zi, şi esenienii, retraşi în deşert şi cultivând rituri esoterice. Cei mai radicali fiind zeloţii, Aslan trage spuza pe turta lor în privinţa misiunii lui Iisus. Ideile lui Aslan n-au nici o şansă de a fi acceptate, nu numai de către biserică, dar nici măcar de către istoricii religiei.