Un Voltaire al antichităţii

Înainte de orice, o adevărată bucurie: în epoca unor cărţi precum „Cincizeci de nuanţe…” sau „Mulţumesc pentru această clipă”, se găseşte, iată, un editor pe cât de elegant, pe atât de iraţional (Robert Laffont”), încât să publice „Operele complete” (1248 pagini, 32 euro) ale lui Lucian din Samosata – care, conform tuturor posibilităţilor, nu vor figura pe nici o listă a celor mai bune vânzări”, scrie Jean-Paul Enthoven în „Le Point” din 19 martie. Cele două titluri menţionate, spre comparaţie, sunt binecunoscute cititorului francez şi român ca bestsellers. Lucian din Samosata a fost tradus în româneşte prima oară (probabil) de Radu Hâncu în 1959 şi (probabil) ultima oară până azi la Editura Gramar (alt editor „elegant şi iraţional”!) în 2011. Nici despre traducătorul din urmă, nici despre exemplarele vândute nu ştim nimic. Şi, când vedem la ce josnice justificări recurg editorii noştri contemporani, ca să-şi deplângă sărăcia (vai, cât de relativă, Gabriel Liiceanu!), preferăm să revenim la subiect. La Lucian din Samosata, unul din scriitorii cei mai fascinanţi ai antichităţii târzii. S-ar fi născut spre sfârşitul domniei Împăratului Traian şi ar fi murit spre sfârşitul domniei lui Marc Aurelius, aşadar, mai devreme de 117 şi nu mai târziu de 180 d.Chr. Samosata era un oraş situat pe Eufrat, în Siria, azi Samsat, oraş kurd din Turcia. A făcut şcoala în arameeană, devenind unul din cei mai de seamă retori în greacă. Au rămas de la el 86 de texte, tratate savante sau dialoguri, serioase sau parodice, ba chiar şi unul inventat da capo al fine şi atribuit lui Heraclit. Unui „Elogiu al muştei” i se adaugă un elogiu ironic al tiranului Phalaris. Scrierile lui ne duc cu gândul la Montaigne sau Voltaire. N-au scăpat ironiei lui Lucia nici primii creştini, nici stoicii, nici pitagoricienii. A fost purtătorul de cuvânt al singurului secol din istoria europeană care s-a dispensat atât de vechii zei, cât şi de noul Dumnezeu unic. Îi datorăm descrierea minuţioasă sau copierea picturilor pierdute ale lui Apelles.


Cât citesc francezii

Centrul Cultural al Cărţii din Franţa a publicat de curând un sondaj, în ajunul Salonului Cărţii de la Paris (20-23 martie). 90% din cei chestionaţi au citit o carte în tot anul 2014 iar 64% ar fi citit mai multe dacă ar fi avut timp. Din 16 cărţi citite, doar 2 sunt în format electronic. Tinerii şi vârstnicii citesc la fel de mult, deşi nu citesc aceleaşi cărţi. Romanele (şi poliţiste) sunt preferatele femeilor. Cărţile de istorie şi BD-urile sunt preferatele bărbaţilor. Tinerii citesc SF şi Fantasy. Cine ne spune ce citesc românii?


Bucătărie şi cultură

Celebrul cuisinier francez Brillat- Savarin spunea: „Destinul naţiunilor depinde de felul în care mănâncă”. Citatul l-am luat din interviul unuia din cei mai cunoscuţi chef din Franţa şi din lume, Alain Ducasse, acordat revistei „L’Express” din 18 martie. Bucătăria franceză a fost înscrisă recent pe Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO, alături de aceea mexicană. Ducasse are 24 de restaurante, în 9 ţări de pe trei continente, şi 19 stele din maximum 20 în clasamentul Michelin. Se află, conform propriilor cuvinte, într-o „competiţie interplanetară”. Şi dacă tot vrea să deschidă un restaurant la Macao, de ce n-ar deschide unul la Bucureşti? Vă spun eu de ce. Fiindcă noi ne omorîm după mâncare chinezească, italiană sau, mai nou, japoneză, dar o ignorăm pe aceea tradiţională românească. Ducasse pariază pe bucătăriile specifice: n-ar vrea, cu siguranţă, să înlocuiască mâncarea românească cu cea franţuzească. Numai că noi nu ştim încă ce vrem. Eu l-aş chema pe Ducasse la Bucureşti şi i-aş da să mănânce sarmale şi mititei, chiar dacă el a redus carnea din meniul restaurantelor în proprietate. Şi papanaşi fierţi în apă. În martie, mucenici, olteneşti sau moldoveneşti, indiferent de care. Iar la iarnă, porcării de la pensiunea MAI de la Răşinari. Să- l vedem dacă mai refuză carnea, fie ea şi de porc sănătos şi gustos!