Noul roman argentinian

Invitat principal la Salon du Livre de la Paris (21-24 martie) a fost anul acesta Argentina, după ce anul trecut onoarea a revenit, cum se ştie, României. Între alte manifestări, au fost prezentate publicului câteva romane traduse în franceză de curând. Firesc, veţi spune, aşa procedează toate ţările participante, mai ales invitaţii principali, România inclusiv. Deosebirea nu e una de politică culturală, politică din ce în ce mai eficientă şi la noi, cu rezultate pe planul recunoaşterii internaţionale care nu se lasă aşteptate. Deosebirea e de conţinut al literaturii traduse şi lansate în astfel de împrejurări. În privinţa căreia, ICR sau Ministerul Culturii sunt neputincioase, dat fiind că ele lucrează cu materialul clientului. Cele cinci romane argentiniene se inspiră din tragediile cotidiene din epoca dictaturii militare (1976-1983), de la prăbuşirea căreia au trecut 30 de ani. Cu 5 mai mulţi decât de la prăbuşirea dictaturii comuniste în România. Romancierii noştri, prezenţi sau nu la târg, traduşi sau nu, se pot cu greu lăuda cu mărturii la fel de numeroase şi de impresionante precum acelea ale argentinienilor. S-ar spune că fiecare ţară şi-a trăit în felul ei tragediile. Literatura română a rămas datoare faţă de o istorie le fel de oribilă ca aceea argentiniană. Şi cu mult mai lungă. Răsfoiam romanele, parcurgeam comentariile şi îmi săreau în ochi situaţii şi destine comparabile cu ale noastre. E posibil ca unul ori altul din romane să fi fost tradus în română, nu ştiu, aşa că iată lista lor, pentru orice eventualitate, în traducerea mea a titlului francez: La căderea nopţii de Leopoldo Brizuela; Recrutul de Martin Kohan; Micii combatanţi de Raquel Robles; Joc de copii de Inés Garland; Naufragiaţi de Fernando Monacelli.


Câţi citesc?

Într-un interviu prilejuit de acelaşi Salon du Livre, Vincent Montagne, preşedinte al Sindicatului Naţional al Editorilor, care tocmai a publicat un sondaj, spune că 70% din francezi citesc o carte pe an, cu 5% mai puţini decât cu cinci ani în urmă. Contrar ideii celei mai răspândite, tinerii sub 35 de ani citesc mai mult decât adulţii peste aceeaşi vârstă. 76% din cei chestionaţi sunt de părere că e bine ca părinţii să le citească copiilor. Întrebarea pleacă de la o campanie în acest sens care s-a bucurat de succes, deşi n-a lipsit o polemică pe tema selecţiei cărţilor. În Franţa, ca şi la noi, selecţia e cuiul lui Pepelea, mai ales când e vorba de cărţi pentru şcoală, deşi nu numai. Jurnalişti români la Salon du Livre puneau cui se nimerea întrebarea de ce a fost invitat X şi nu Y. Despre principii sau criterii, nici vorbă. Totul e problemă de persoane. Ca să nu spunem că toată lumea se pricepe la literatură, ca şi la fotbal.


Logica unui eseist şi filosof

Am mai scris despre Jean-Claude Milner, specialist în risipirea iluziilor care ne-ar face să gândim incorect, cu ocazia unor cărţi ale lui care au provocat aprinse discuţii, mai ales contra, în Franţa. Un eseu recent critică vehement iluzia universalităţii. Milner preferă o universalitate bazată pe singularităţi. Ideea e inteligentă, dar inoportună, ca, de altfel, cam toate ideile lui Milner, într-o epocă în care este evident atacul concertat al fostei lumi a treia contra pretenţiei europene de a se afla în posesia unui set de valori universale. Tocmai când sabia lui Damokles atârnă deasupra capului civilizaţiei occidentale şi când valorile ei universale sunt acuzate de a fi sechele ale colonialismului, vine Milner cu singularităţile lui care încurajează războaiele religioase în numele „adevăratei” credinţe şi distrugerile unor bunuri de patrimoniu, universal, bineînţeles, sub cuvânt că sunt opera unor „necredincioşi”. Nu e vorba însă numai de filosofie politică la Milner, ci şi de logică. Mai corect, de lipsa ei. Întreaga lui critică din eseu a universalităţii pleacă de la campania de combatere a mariajului „pentru toţi”, cum numeşte noua lege franceză căsătoria între persoane de acelaşi sex. Ce vreţi dovadă mai mare de aroganţă… universală, exclamă Milner, decât să vorbeşti în numele a „toţi”! E un subterfugiu, adaugă el, prin care se creează impresia că umanitatea ar fi una singură şi universală. Greu de înţeles cum un om care gândeşte filosofic poate confunda două întrebuinţări diferite ale unui cuvânt : „căsătorie pentru toţi” vrea să însemne, pur şi simplu, că e deschisă cuplurilor indiferent de sexul partenerilor; n-are evident nici o legătură cu umanitatea ca atare şi cu atât mai puţin cu toată umanitatea, fiind o opţiune liberă, nicidecum obligatorie.


Romancieră într-o familie de politicieni

Bhutto au fost numiţi Kennedy ai Pakistanului. E cu siguranţă cea mai cunoscută familie din ţara asiatică. Bunicul, Zulfikar Ali Bhutto, a fost cel dintâi primministru după secesiunea Bangladeshului şi aşezarea Pakistanului între frontierele actuale. Populist şi socialist, iubitor de literatură franceză, promite marea cu sarea, dar cade victimă unei lovituri de stat şi e spânzurat de generalul Ziaul-Haq, care introduce legea islamică şi pune capăt democraţiei. Bhutto se reîntorc la putere, după un timp, dar sunt rând pe rând ucişi, în urma unor atentate. Fatima Bhutto, nepoata lui Zulficar, are 14 ani când aude în stradă împuşcăturile care-i doboară tatăl şi o bănuieşte pe mătuşa ei, Benazir, că se află la originea atentatului. Benazir e de două ori prim-ministru şi moare în 2007, tot în urma unui atentat. E rândul celei de a treia generaţii să-şi spună cuvântul, dar, de data aceasta, aşchia sare departe de trunchi. Fatima scrie un roman a cărui acţiune se petrece în zonele tribale ale Pakistanului, pe deasupra cărora zboară dronele americane. Cinci personaje, cinci destine diferite. Nimic despre familia Bhutto. Nu fără trădări, morţi şi supravieţuiri.


Cum ne ajută filosofia să cunoaştem realitatea

Într-un interviu din „Le Point” din 20 martie, filosoful francez Luc Ferry afirmă că pentru a cunoaşte lumea în care trăim, aceea în curs de globalizare de astăzi, filosofia ne poate fi de mare ajutor. Mai exact, acea parte a filosofiei care se ocupă cu viziunile despre lume în diferite epoci istorice. Aşadar, istoria filosofiei. Ea nu se predă nicăieri în şcoală. Aşa cum nu se predă istoria religiei. Sigur, filosofia are multe ramuri. E gnoseologia, e epistemologia, e aceea care are ca obiect morala şi politica. Interesul lui Luc Ferry se îndreaptă către acea parte a filosofiei, descoperită de vechii greci, pe care modernii o numesc înţelepciune şi care constă în a-i învăţa pe oameni să trăiască, să se bucure de viaţă. Necesară astăzi mai mult decât oricând, înţelepciunea ar putea sta la baza unui al doilea umanism, susţine filosoful francez, capabil să-l resitueze pe om în universul lui natural şi să-l repună în armonie cu cosmosul. Iată concluzia lui Luc Ferry: „O filosofie care n-are nimic de spus despre epoca în care trăim nu merită strădania de a ne ocupa cu ea. Acest rol de clarificare era omniprezent în secolul Luminilor, la Diderot, Voltaire, Hume şi Kant, şi nu văd de ce ar dispărea din cauza televiziunii, din contra… Din antichitate, sportul a reprezentat un obiect privilegiat al reflexiei filosofice. S-a văzut în el un mod de a civiliza războiul. Imaginile actuale legate de fotbal sunt însă legate de bani, curve, rasism, violenţă… Şi ni se prezintă acest dezastru ca un ideal pentru tineri. Când Platon, Stendhal sau Pasteur îi vor lua locul lui Ribéry în inima copiilor noştri, umanitatea va fi salvată.”