Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Informaţie şi cunoaştere

Despre Robert Darnton s-a mai scris în R.L. Începând ca jurnalist la „New York Times”, a fost profesor, între altele, la Princeton, şi director al bibliotecii Universităţii Harvard. Ultimul lui volum face Apologia cărţii. E chiar titlul unei analize a tehnologiei informaţiei, care se întâlneşte în privinţa esenţialului cu aceea din cartea de convorbiri dintre Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco, pe care de asemenea R.L. v-a prezentat-o în numerele anterioare. Teza centrală a lui Darnton este că nu trebuie confundată informaţia şi cunoaşterea. Într-un interviu acordat hebdomadarului francez „Le Point” şi apărut în primul număr din 2011, savantul american explică faptul că nu orice informaţie poate fi „numerizabilă” iar, în al doilea rând, că suporturile electronice evoluează într-un asemenea ritm, încât o bună parte din ceea ce a fost stocat pe cele existente în urmă cu decenii sau chiar ani nu mai poate fi citit decât cu mijloacele de ieri, şi asta, cu condiţia de a le fi… stocat la rândul lor. Doar cartea, în sensul gutenbergian, a supravieţuit, nu decenii sau ani, ci secole. E motivul pentru care nu ne putem lipsi de ea. „Mi-ar plăcea să-i urez lui Google viaţă lungă, dar nu contaţi pe faptul că va trăi destul încât să înlocuiască venerabilele noastre biblioteci”, afirmă Darnton. Fie-i gura aurită!


Corespondenţa dintre doi savanţi

Gershom Scholem (1897-1982), marele specialist în mistica din „Cabala”(acela care i-a cerut socoteală lui M. Eliade în legătură cu informaţia că făcuse parte din Garda de Fier, cu ocazia invitaţiei pe care i-o adresase de a ţine o conferinţă în Israel) şi Walter Benjamin (1892-1940), cunoscutul filosof şi critic german, au purtat o bogată corespondenţă între anii 1933 şi 1940. Berlinezi, amândoi, se cunoşteau din 1915. Au emigrat, o dată cu venirea lui Hitler la putere, Scholem în Palestina şi Benjamin în Franţa. Nu s-au mai văzut în tot acest timp decât o singură dată, la Paris, când s-a întâmplat ca Scholem să se afle în capitala Franţei, de unde veşnicul lipsit de resurse financiare Benjamin n-a „evadat” decât rareori, cât să dea curs invitaţiilor lui Brecht, refugiat, şi el, în Danemarca. Scrisorile schimbate de cei doi erudiţi sunt extraordinare. Nicolas Weill citează, în „Le Monde des Livres”, câteva rânduri dintr-o scrisoare în care Benjamin analizează opera lui Kafka. Măcar şi pentru această analiză merită citită corespondenţa dintre cei doi.


Dreptatea de după moarte

Agata Tuszynska este o eseistă poloneză, autoare, între altele, a unei biografii a lui Bashevis Singer. Ea a auzit vorbindu-se, întâmplător, în Parisul anilor ’90, de o cântăreaţă evreică de origine rusă, care ar fi fost celebră pentru vocea ei în ghetoul varşovian din 1941-1942, acuzată, după război, că şi-ar fi datorat supravieţuirea faptului de a fi fost „curva nemţilor”. Deşi inocentată, după câteva săptămâni de închisoare, zvonul a urmărit-o în Israel, unde s-a refugiat în 1950, şi apoi la Paris, unde va trăi în mizerie până la moartea ei în 2007. A căutat-o şi a reuşit, nu fără insistenţă, să stea de vorbă cu ea. Femeia era terorizată de „ei”. Ei, adică, „clica lui Szpilman şi Polanski”, după cum Agata Tuszynska a înţeles din clipa în care femeia i-a permis s-o viziteze acasă. Pe peretele culoarului de la intrarea micului apartament, era scris cu cerneală roşie: „Ajutor! Clica lui Szpilman şi Polanski vrea să mă ucidă! Săriţi!!!” Despre ce era vorba? Wiera Gran cântase un an şi jumătate la Café Sztuka, acompaniată la pian de Szpilman, acela care îi va inspira lui Polanski personajul filmului „Pianistul”. În film nu există nicio urmă de Wiera Gran (pe numele ei real, Grynberg), o seducătoare femeie de 25 sau 26 de ani la data respectivă, adulată de toată lumea. Bănuiala legăturilor cu ofiţeri germani, pe care ea le-a infirmat de câte ori s-a ivit ocazia, iar cercetările ulterioare nu le-au dovedit, s-au răspândit după război. Agata Tuszynska n-a reuşit să afle dacă la originea lor a stat dorinţa lui Szpilman de a se prezenta ca protagonist al concertelor din ghetou sau deteriorarea raporturilor sentimentale dintre cei doi sau vreo altă cauză. Fapt e că Polanski, al cărui scenariu e fidel memoriilor publicate de Szpilman însuşi, din care Wiera Gran lipseşte, de asemenea, a răspuns unei scrisori pe care Agata Tuszynska i-a adresat-o, că nu are nici un comentariu de făcut. În ce-l priveşte pe Szpilman, dispărut în 2000, pe el eseista nu l-a putut consulta, dar fiul pianistului a ameninţat-o că, dacă tipăreşte cartea, îi va distruge cariera. Ameninţă rile nu se datorau atât reabilitării cântăreţei, cât acuzaţiilor acesteia, reproduse de Agata Tuszynska, referitoare la faptul că Szpilman ar fi fost ofiţer neamţ şi ar fi martirizat evreice în ghetou.Nici aceste acuzaţii nu pot fi probate. Pe cuvântul mult hărţuitei femei nu se poate conta în chip absolut. Considerat, şi graţie filmului, un erou, Szpilman e pus într-o lumină foarte puţin avantajoasă de aceste dezvăluiri. De altfel, lansarea la Varşovia, pe 5 octombrie anul trecut, a cărţii Agatei Tuszynska a constituit un mare succes. E greu de spus în ce măsură cartea va schimba destinul postum al cântă- reţei. Dar pe al pianistului l-a afectat cu siguranţă. Să existe o dreptate după moarte?


Aron despre comunism şi fascism

„Avem dreptul să aşezăm comunismul şi nazismul în aceeaşi rubrică a religiilor seculare, a ideocraţiei sau a totalitarismului, în ciuda diferenţelor care sar în ochi?”, se întreabă Tzvetan Todorov într-un extraordinar studiu introductiv la ediţia a II-a a Memoriilor lui Raymond Aron, apă- rută de curând la Robert Laffont. Răspunsul lui Aron este: da. Avem totodată dreptul să le condamnăm cu aceeaşi severitate? Scrie mai departe Todorov: „O bună bucată de vreme, Aron crede că nu, din cauza opoziţiei dintre proiectele lor şi în pofida vecinătăţii practicilor lor. Crimele naziste sunt traducerea în realitate a proiectului nazist, explică el, crimele comuniste, o trădare a proiectului comunist. Este justificarea ideologică pe care Aron o furniza iniţial exterminării clasei ţărăneşti de către Stalin, care i se părea raţională, aşa cum nu era exterminarea de către Hitler a evreilor. Totuşi, când îşi redactează Memoriile, Aron ajunge la concluzia că deosebirea este în fond iluzorie, programul comunist neavând decât un rol de camuflaj: dintr-o dată, consideraţiile privitoare la cele două regimuri tind să se apropie în gândirea lui Aron”. Iată ce scrie însuşi filosoful politic francez în Memorii: „Comunismul nu mi se pare astăzi mai puţin odios decât mi se părea ieri fascismul. Argumentul pe care l-am folosit nu o dată ca să diferenţiez mesianismul de clasă de acela de rasă nu mă mai impresionează câtuşi de puţin. Aparentul universalism al celui dintâi se dovedeşte, în ultimă analiză, înşelător”.


Omul care iubea câinii

Nu ştiu dacă titlul romanului scriitorului cubanez Leonardo Padura este ironic sau cinic. „Omul care iubea câinii” este Ramon Mercader, asasinul lui Troţki. Suplimentul „Le Monde des Livres” din 7 ianuarie, care recenzează versiunea franceză a romanului, îşi intitulează, mult mai nimerit, comentariul: „Omul care l-a ucis pe Leon Troţki”. Dragostea lui Mercader pentru câini e legată de o întâmplare din perioada în care primeşte azil politic în Cuba, după ce fusese eliberat din închisoarea mexicană (crima avusese loc în Mexic, unde Troţki trăia în refugiu) şi petrecuse un timp în Uniunea Sovietică. Un cineast cubanez era în căutarea unor ogari pentru un film. A remarcat pe o stradă din Havana un ins în vârstă care-şi plimba cei doi superbi ogari ruseşti. I-a angajat imediat, iar Mercader, căci el era insul, nu s-a despărţit de ei pe toată durata turnării filmului. Cineastul n-a aflat decât mai târziu cine era stăpânul câinilor. De la această întâmplare i-a venit romancierului cubanez ideea titlului. Romanul urmăreşte în paralel destinele lui Troţki şi Mercader, având şi un al treilea plan, în care un tânăr scriitor cubanez poartă lungi discuţii cu Mercader, sub supravegherea constantă a câte unui ofiţer din serviciile secrete şi murind literalmente de frică la aflarea oribilei poveşti. S-ar crede câ până şi asasinii plătiţi, ca Mercader, simt nevoia să se confeseze. Cel puţin, în literatură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara