Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Secretele lui Modiano

Cititorii români ştiu foarte bine câte secrete de familie există, bine păstrate, în romanele traduse şi la noi ale lui Patrick Modiano. Ceea ce nici cititorii francezi nu ştiau, până la recenta carte a lui Denis Cosnard, intitulată În pielea lui Modiano, este câte astfel de secrete ascunde biografia romancierului însuşi. Începând cu data naşterii şi cu explcaţia pe care Modiano a dat-o falsificării ei. Pe coperta a doua a primului său roman, La Place de l’étoile din 1968, stă scris: „Patrick Modiano s-a născut în 1947 la Paris”. Un comentator al cărţii lui Cosnard remarcă: „trei neadevăruri într-o singură frază”. Prenumele nu e Patrick, ci Jean. S-a născut la Boulogne-Billiancourt, nu la Paris. Şi nu în 1947, ci în 1945. Pentru neadevărul din urmă, Modiano va oferi la un moment dat explicaţia că, voind să se poată plimba noaptea prin Paris fără a fi interpelat de poliţie, şi-a modificat singur în paşaport data naşterii din 1945 în 1943, ca să pară mai mare, iar apoi i-a venit mai uşor să-l schimbe pe 3 în 5 decât în 7. Cosnard a descoperit că explicaţia este cu totul alta: Modiano şi-a însuşit pur şi simplu data naşterii unui frate mai mare, Rudy, căruia de altfel i-a dedicat opt dintre romanele sale. Anul 1947 mai prezenta, după acelaşi comentator, şi avantajul de a-i îndepărta naşterea de o epocă în care părinţii nu i se comportaseră tocmai corect. Tatăl era un evreu de origine italiană care făcuse afaceri profitabile cu nemţii în timpul Ocupaţiei, iar mama era o flamandă (limba maternă şi prima a lui Modiano aceasta fiind), actriţă, şi care a lucrat pentru un studio de film creat de nemţi în aceeaşi epocă. Mai sunt şi alte secrete, de data aceasta, în opera lui Modiano. De pildă, discretele „autocenzurări” din romane în care au fost eliminate la reeditare pasaje care puteau fi socotite incorecte politic, cum ar fi acela din romanul de debut care nega unicitatea shoahului.


PPDA

Patrick Poivre d’Arvor, fostul prezentator al ştirilor de la ora 20 de pe TF1, riscă să se aleagă cu un pseudonim. Pe cât de transparent, pe atât de neplăcut: Patrick Plagiat d’Arvor. Vă daţi seama care e motivul şi fără ajutorul meu. Pe 19 ianuarie, urma să apară în librării o biografie de peste 400 de pagini a lui Hemingway, intitulată Bătrânul şi marea, ca şi povestirea care i-a adus scriitorului american Premiul Nobel acum mai bine de 50 de ani, datorată, fireşte, lui PPDA. Editorul şi-a început din timp campania de promovare, trimiţând criticilor primele exemplare şi menţionând că e vorba de o „viziune foarte personală”. A avut, cum se spune, gură rea: hebdomadarul francez „L’Express” a descoperit că un sfert din pagini ar fi plagiate. Editorul a retras exemplarele expediate, motivând că nu sunt decât o variantă preliminară, confundată de serviciul de difuzare cu varianta definitivă, care va fi pe piaţă la data anunţată. PPDA însuşi a precizat că a lucrat cu fişe şi că difuzarea pripită e de vină pentru confuzie. Partea proastă este că n-a indicat biografia din care a transcris un sfert din cartea lui decât în nişte note care nu se refereau la pasajele copiate aproape ad litteram, ci la unele aspecte din viaţa scriitorului american. Biografia cu pricina este cea mai serioasă de până azi din câte există, a americanului Peter Grifffin, din 1985, de la Oxford University Press, tradusă în franceză la Gallimard în 1989. Pe deasupra, numeroasele referinţe la lucrări anterioare nu au adesea nicio legătură cu subiectul şi se pare că au fost făcute doar de dragul impresiei… ştiinţifice. În fine, este evident că PPDA n-a consultat el însuşi nicio arhivă, preluând cam totul de la Griffin şi poate de la alţii. Din păcate, n-a scris o viaţă romanţată, fără pretenţii de ştiinţă, ci o biografie meticuloasă şi academică de tip anglo-saxon, fără să se fi adresat direct surselor de primă mână.


Seninătate

În acelaşi dintâi număr din ianuarie al revistei franceze „L’Express”, este semnalat noul roman al lui Andrei Makine, Cartea scurtelor iubiri eterne de la Seuil. Ideea nenumăratelor lecţii de viaţă pe care eroul le învaţă la diferite vârste este aceasta: „Eroarea noastră fatală constă în a căuta paradisuri nemuritoare … Obsesia duratei ne face să le pierdem pe cele, o mulţime, trecătoare … Ele ar trebui să ne sară în ochi în locuri atât de umile şi de efemere, încât de obicei nu le băgăm în seamă”. Viaţa eroului e o lungă ucenicie pe calea dobândirii înţelepciunii de a ne bucura de zăpada care cade sau de mirosul lemnului pus pe foc, în loc să ne revoltăm sau să ne consumăm pentru alte lucruri care ni se par esenţiale şi sunt în fond derizorii. Această lungă ucenicie e datorată unor femei, de cele mai diferite vârste şi origini sociale, pe care copilul şi apoi adolescentul are şansa de a le întâlni în viaţă, de la tânăra contestatoare a regimului, la bătrâna fostă secretară a lui Lenin, săracă şi resemnată, şi până la cuplul de ruşi albi octogenari care nu ştiu ce înseamnă ura. E prima dată când Makine lasă oarecum să se întrevadă mai mult din copilă ria lui din Siberia natală, unde s-a născut, după ce o parte a familiei i-a fost deportată, şi unde orfanul a fost elev într-un internat.


„Piticul galben“

Piticul galben e porecla lui Jean Jardin, directorul de cabinet al lui Laval între 20 aprilie 1942 şi 30 octombrie 1943, scăpat de vigilenţa de după Eliberare care a dus, mai devreme sau mai târziu, la procesele marilor colaboraţionişti ai regimului de la Vichy. Nu numai că Jean Jardin a murit în patul lui în 1976, dar a avut onoarea să i se consacre mai multe cărţi în care rolul lui în razia de la Vel’ d’Hiv’ din 16 iulie 1942, când 12.884 evrei, între care 4051 de copii, au luat drumul Auschwitzului, de unde doar puţini s-au întors, ori în redactarea celor două „Statute ale evreilor”, emise de guvernul Laval în toamna lui 1942, a fost ignorat. E totuşi destul de greu de presupus că un personaj atât de important ca directorul de cabinet al primului-ministru de la Vichy să nu fi fost la curent cu măsuri de gravitatea celor pomenite, cum ar fi razia sau cele două legi antievreieşti. Nu putem explica, decât eventual prin farmecul personal, care era, ce e drept, extraordinar, al personajului, faptul că fiul şi apoi nepotul său, la care se adaugă Pierre Assouline, jurnalistul bine cunoscut, care i-a fost prieten, au trecut cu vederea în evocările lor fapte care n-aveau, în definitiv, cum să fie trecute cu vederea. Mai mult, observă Jean-Pierre Azéma, un istoric al perioadei, chiar inexistenţa în arhive a oricăror urme care să-l incrimineze pe Jean Jardin trebuia să conducă la bănuiala că ele au fost distruse, ca nu puţine altele, în ultimele săptămâni ale regimului de la Vichy. Revenind la subiect, nepotul lui Jean Jardin, Alexandre, regretă cartea pe care a scris-o în 2005 despre bunicul său şi publică o alta în care încearcă o mea culpa oarecum patetică. Nu găseşte nici el vreo probă, dar se bizuie pe raţionamentul lui Azéma, pe care l-a avut profesor la Science po, şi al altora de care a fost vorba mai sus. Cartea a produs o impresie mai degrabă mitigée, cum zic francezii, adică amestecată, nu atât din cauza absenţei documentelor, cât din cauză senzaţiei de răfuială a nepotului cu bunicul, ca şi cu propria carte de acum cinci ani. Excesul, de revoltă, în acest caz, nu-l serveşte pe Alexandre Jardin în revanşa lui mai curând morală decât istorică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara