Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Istoriile paralele

Istoricul Marc Ferro a fost ani buni secretarul celei mai importante reviste de istorie din Franţa, „Les Annales”, care a revoluţionat viziunea asupra istoriei, recurgând la documente până atunci ignorate sau considerate nesemnificative şi lăsate să zacă îngropate în praful arhivelor. Indiferent de subiect, fie revoluţia rusă din 1917, fie Primul Război Mondial, Marc Ferro a apelat la faţa nevăzută a documentelor de arhivă ca să „corecteze” imaginea curentă şi consacrată a evenimentelor. Într-un interviu prilejuit de cartea lui recentă intitulată Istoriile mele paralele, Ferro îşi aminteşte momentul în care s-a născut concepţia lui despre istoriile care se încrucişează, dar nu se suprapun. Se afla în Algeria, profesor, la mijlocul anilor ‘50, când a avut revelaţia că fiecare grup social are propria viziune asupra istoriei. Şocul cel mare l-a reprezentat accesul la arhivele sovietice în vederea cărţii din 1967 despre „Revoluţia din 1917”. Când, după numeroase solicitări, i s-au adus sute de telegrame necitite niciodată, unele scrise pe scoarţă de mesteacăn, adresate de populaţie noilor autorităţi comuniste, a constatat un paralelism perfect între revendicările oamenilor şi cele ale partidului. Contradicţia era la fel de mare şi în februarie, când Kerenski a format guvernul social-democrat, şi în octombrie, când Lenin a instaurat puterea sovietică. Baza revoluţiei n-au format-o niciodată muncitorii ori lucrătorii de la căile ferate invocaţi de obicei de partid şi cu atât mai puţin ţăranii, ale căror doleanţe erau diferite ori opuse măsurilor adoptate de birocraţia de partid. Mai târziu, Ferro a descoperit valoarea imaginii în istorie, când i s-a comandat un film despre Primul Război Mondial. Imaginile filmate de francezi şi de englezi în Petrogradul din 1917 arătau că manifestanţii nu erau muncitori, ci soldaţi, femei şi numeroşi neruşi. Era a doua oară când vulgata bolşevică era contrazisă de realitate. Din astfel de experienţe s-a născut ideea istoriilor paralele ale lui Marc Ferro.


Elitism păgubos

În ediţia din 18 iulie a cotidianului România Liberă, Ian Buruma, cunoscutul profesor de democraţie şi drepturile omului de la Bard College, face o sinteză bine articulată a raţiunilor pentru care Turcia ar trebui să devină membru UE, combătînd în acelaşi timp motivele ridicate împotriva aderării sale, care se pot reduce la un elitism păgubos şi năzuros, al cărui resort real este, de fapt, religia. Atîta că tradiţia creştină nu mai caracterizează în mod real Europa de azi, aşa cum nici islamismul nu mai caracterizează integral Turcia contemporană sau, oricum, o caracterizează mult mai puţin decît creşterea economică spectaculoasă despre care în sferele politice se vorbeşte cu un amestec de admiraţie şi rezervă. În cuvintele unui tînăr turc citat de autor se citeşte frustrarea acestui selectivism capricios: „Jucăm fotbal cu ei, cântăm cu ei la TV, facem afaceri cu ei, neam îmbunătăţit situaţia drepturilor omului, ne-am democratizat politica. Facem tot ce ne cer şi totuşi nu ne vor”. O mînă întinsă de Europa în sprijinul elitei politice seculare a Turciei ar duce procesul de dezislamizare a ţării şi mai departe, aşa cum acceptarea Turciei în UE ar crea alte premise pentru integrarea – pînă acum problematică – a imigranţilor europeni de religie musulmană şi ar conferi mai multă legitimitate intervenţiilor puterilor vestice în Orientul Mijlociu, argumentează Ian Buruma. Scepticismul arătat faţă de Turcia este însă simptomul unei lipse crescînde de educaţie politică printre cetăţenii Uniunii, mai degrabă naţionalişti şi închişi decît multiculturali, cum sperau cîndva să devină. Şi asta în condiţiile în care chiar şi pentru ei UE înseamnă tot mai puţin.


Fotografii şi filme de Brâncuşi

O expoziţie absolut surprinzătoare găzduieşte până în septembrie Centrul Pompidou: fotografii şi filme necunoscute marelui public şi nici multora dintre specialişti aparţinând lui Brâncuşi (1876- 1957). Expoziţia a fost inaugurată cu ocazia împlinirii a 145 de ani de la naşterea artistului. Imaginile cu pricina se aflau în atelierul din impasul Ronsin şi au intrat în custodia muzeului parizian. Ele sunt proiectate acum în câteva săli transformate în camere negre. Fotografiile nu sunt ale unui amator, ci ale unui artist care îşi fotografiază sculpturile din diferite unghiuri, luminându-le mereu altfel, lăsând umbre să cadă pe ele şi variind distanţa de aparat. Filmele sunt la fel de interesante, fie că le înfăţişează dansând pe două dintre prietenele sale, Florence Meyer şi Lizica Codreanu, fie că Brâncuşi filmează un peisaj românesc în mişcare, de la fereastra trenului, „desenând” cu fineţe raportul dintre curbele dealurilor şi cele ale firelor de telegraf, fie că, în sfârşit, urmăreşte romb cu romb înălţarea Coloanei Infinitului. Proaspete, inventive şi originale, fotografiile şi filmele lui Brâncuşi reprezintă o enormă surpriză. („Le Monde”, 2 iulie).


Tablouri false

Tot ziarul „Le Monde” din 2 iulie dezvăluie o colosală escrocherie cu tablouri false, vândute ca autentice galeriilor şi colecţionarilor, ba chiar unor mari muzee precum Metropolitan din New York, şi, încă, pe milioane de euro. Cei care au pus la cale escrocheria au fost arestaţi. E vorba de un pictor german (destul de cunoscut), de soţia lui şi de sora acesteia. Arestat este şi un intermediar, directorul unei case de licitaţie dintre Köln, precum şi un tăinuitor. Serioase semne de întrebare ridică autentificările datorate unuia din marii specialişti în Max Ernst, Fernand Léger şi ceilalţi artişti moderni falsificaţi. Acesta a declarat ziarului francez că „dacă Ernst şi ceilalţi se dovedesc falsuri, atunci, pentru mine, lumea se prăbuşeşte”. Nu este exclus ca întinderea afacerii să fie mult mai mare şi unii colecţionari înşelaţi să nu vrea să iasă la lumină.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara