Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Toată lumea plagiază

După Poivre d’Arvor, iată că şi un alt caz de plagiat face vâlvă în Franţa. E vorba de un cunoscut jurnalist şi scriitor, Joseph Macé-Scaron, directorul revistei „Magazine littéraire” şi director adjunct la „Marianne”. Împrumutul nedeclarat, ceea ce exclude intertextualitatea invocată de autor, este dintr-un roman al lui Bill Bryson. „L’Express” a descoperit, cu aceeaşi ocazie, alte trei împrumuturi nedeclarate în romanele aceluiaşi: din Ernst Jünger, McInerney şi Victor Malka. Două lucruri ar fi de remarcat. Mai întâi, faptul că scriitorii nu se învaţă minte. După păţania celuilalt jurnalist şi prozator, de altminteri foarte recentă, era de aşteptat să fie prudenţi. Apoi, banalitatea textului însuşit. Ar fi poate de înţeles să se plagieze texte cu un nivel de dificultate mare, aşadar, pe care nu oricine le poate aşterne pe hârtie. Dar exemplele excerptate de hebdomadarul francez sunt deconcertante tocmai printr-o banalitate lesne de imaginat, aşa că motivul copierii, şi, implicit, al asumării riscului de a fi dat de gol, nu e câtuşi de puţin evident.


Scriitor mare şi tată denaturat

Ursula Priess este cea mai mare dintre cei trei copii ai lui Max Frisch, celebrul scriitor elveţian. Treizeci de ani după moartea tatălui ei, Ursula publică în germană o carte, Dincolo de toate oglinzile, în care îl evocă pe Frisch prin prisma relaţiei nu tocmai bune dintre tată şi fiică. Mai exact, invers: dintre fiică şi tată. „Max n-a înţeles niciodată, scrie Usula, până la ce punct a trebuit să port crucea de a-i fi fiică şi de a avea acelaşi nume”. Între altele, fiica nu-şi poate ierta tatăl pentru că a părăsit-o pe mama ei, Gertrud Constanze von Meyenburg, pentru poeta austriacă Ingeborg Bachmann, una din numeroasele iubite, toate celebre, ale lui Frisch. Ranchiuna e însă mai veche. Copil fiind, Ursula suferea din cauza absenţei unui tată dedicat exclusiv scrisului lui. Copilul se juca în grădina casei şi auzea maşina de scris a tatălui din mansarda unde îşi avea biroul. Zăngănitul clapelor arăta că tatăl se află acolo, dar, în acelaşi timp, că se află undeva departe şi inaccesibil. „Nu putea fi smuls de la maşina lui de scris de nici o imagine pe care o pictam, de nici un buchet de ciuboţicacucului şi, cu atât mai puţin, de vreo aventură care pe mine mă excita şi pe care voiam să i-o povestesc”, se lamentează Ursula. Nici chiar acum, când este ea însăşi scriitoare, fiica nu-şi înţelege tatăl lipsit de vocaţie paternă ori sacrificându-o, pur şi simplu, pentru literatura pe care o scria.


Un „erou“ al timpurilor noastre

Complet necunoscut la noi, din câte ştiu, Eduard Limonov (pseudonim care vrea să însemne limon, dar şi limonka, grenadă) este unul din cele mai caracteristice personaje ale epocii actuale, încât, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Într-un fel, iată-l transformat în personaj de ficţiune de către Emanuel Carrère, un scriitor francez care l-a descoperit în 2007 la Moscova, când s-a dus să ancheteze asupra morţii jurnalistei Anna Politkovskaia şi a dat peste el în mulţimea care comemora cinci ani de la victimele intervenţiei trupelor speciale în teatrul de la Dubrovka, unde teroriştii ceceni luaseră ostatic publicul. Viaţa lui Limonov, în vârstă astăzi de 68 de ani, este un amestec de politică şi de revoluţionarism, de ideologie comunisto-fascistă, explicată în cărţi şi în articole care i-au fascinat pe intelectualii francezi ai anilor ’80, când Limonov publica, în acelaşi timp, în „L’Humanité” şi în magazinul de extremă dreaptă „Şocul lunii”. Prima lui carte, intitulată ostentativ „Poetul rus îi preferă pe marii negri”, conţine relatarea scandaloaselor isprăvi ale tânărului Limonov în New York-ul anilor ’70, un soi de barbar dedat experienţelor bisexuale şi bătăilor în bandă. Întors în Rusia, se numără printre cei care regretă dispariţia comunismului şi cere executarea lui Gorbaciov în piaţa publică. Îmbrăcat în fosta uniformă a Armatei Roşii, se alătură sârbilor în masacrarea bosniacilor şi creează Partidul naţional-bolşevic, având drept ţel întoarcerea la Stalin şi Beria şi refacerea gulagurilor. Arestat ca urmare a participării la o lovitură de stat, e considerat un zek model. Devine membru al partidului lui Kasparov, Cealaltă Rusie. Se bucură de sprijinul Elenei Bonner, soţia lui Saharov, şi al Annei Politkovskaia. Limonov întruchipează toată confuzia politică, ideologică şi morală din Rusia contemporană. Personaj tipic, el nu e mai puţin unul indescifrabil. E imposibil de spus dacă opţiunile lui multiple şi contradictorii, iar uneori simultane, sunt sincere sau dacă omul e un actor genial şi un mercenar perfect.


Când lui Borges îi este preferat Jean-Pierre George

Nu e de ajuns să declari că selecţia pe care o propui este „subiectivă, injustă, strâmbă, intimă”, ca să-l omiţi pe Borges, dar să-l incluzi pe Jean-Pierre George. Şi nici să deschizi lista cu Bret Easton Ellis şi s-o (aproape) închizi cu Hemingway. E vorba de o propunere a prozatorului francez Frédéric Beigbeder de a tipări într-o serie cele 100 de romane care au „făcut” literatura lumii în secolul XX. Idee mai veche, când Beigbeder era mai tânăr şi la trup curat, cum zice versul lui Cezar Ivănescu, poet absent, fireşte, din selecţia francezului, et pour cause, dat fiind că lipsesc, nu numai toţi scriitorii români, dar toţi scriitorii care au scris într-o altă limbă decât franceza, engleza şi alte două sau trei. „Le Nouvel Observateur” din prima săptămână din septembrie a cerut părerea câtorva scriitori francezi despre lista lui Beigbeder. Nici unul nu înţelege nimic. Într-o română nu tocmai literară, alegerile lui Beigbeder ar fi o dovadă irefutabilă de puţoism. Contează prea puţin numele preferate de scriitor, cu una sau cu două cărţi, când nu figurează, nici măcar cu o carte, Proust, Thomas Mann, Céline, Joyce, Borges, Conrad, Faulkner, Nabokov, Kafka, Michaux, Pound, D.H. Lawrence, Kundera, Gombrowicz, Claudel, Genet, Gracq şi alţii de acelaşi calibru. Şi, ca să presărăm puţină sare pe rană, să vă oferim şi câteva nume de care Beigbeder n-a simţit nevoia să se despartă: Kracht, Eugenides, Don Powell, Ned Rorem, Martin Suter. Vă amintiţi de lista romanelor româneşti alese de două duzini de scriitori contemporani cu un deceniu în urmă? Cu excepţia Marei lui Slavici, considerat ca aparţinând secolului XIX, deşi în volum a apărut în 1906, erau acolo, într-o ordine discutabilă, dar semnificativă, toate romanele importante, de la Ion la Orbitor. Bravo nouă!


Unde e Hollywood-ul de altădată?

„L’Express” de la începutul lui august publică o anchetă asupra efectelor crizei din 2008-2011 asupra producţiei de filme de la Hollywood. O tradiţie de o sută de ani asigură supremaţia americană în materie: studio system. Doar că astăzi studiourile aparţin de consorţii pentru care filmul este un banal produs de consum, cu alte cuvinte, o marcă. Dacă înainte de criză studiourile îşi finanţau filmele din credite de la marile bănci, după 2008, ele apelează aproape exclusiv la fonduri proprii, ceea ce le-a împins la măsuri de austeritate, scăderi de salarii şi licenţieri, reduceri bugetare şi altele. Numărul de spectatori fiind de ani buni în scădere, s-a adăugat căderea pieţei de DVD-uri. O soluţie riscantă au fost mai mereu superproducţiile, considerate salvatoare graţie câştigurilor imense capabile să acopere cheltuieli oricât de mari. Cu rare excepţii, cinematograful independent e pe cale de dispariţie, mai ales din cauza lipsei de distribuţie. Revista franceză exemplifică situaţia cu filme pe care nu le-a văzut nimeni în afara festivalurilor. O altă consecinţă este dispariţia cinematografului adult. Dat fiind că publicul obişnuit al sălilor de cinema este tot mai mult acela sub 25 de ani, a crescut producţia de filme pentru copii şi tineret şi, nu în ultimul rând, a filmelor de animaţie. Nici starurile n-o duc mai bine. Filmele pentru copii se dispensează în general de staruri, aşa că producătorii se bucură de câştiguri mari cu cheltuieli mici. În plus, starurile consacrate mai ales în anii ’80-’90 nu mai reţin atenţia spectatorilor din deceniul actual. Cele mai abile au lăsat cinematograful pentru televizor şi fac telefilme. Politica o fac în continuare studiourile, dar în stilul comercial care le aduce beneficii în condiţiile crizei. Chiar şi foarte puţinii realizatori cu un box-office neştirbit încep să aibă probleme. Lui Spielberg i-a fost refuzat de către Universal filmul „Tintin”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara