Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Scriitori la hotel

Tradiţia vrea ca hotelul să fie locuinţa ideală pentru scriitori, cel puţin în Franţa, dar indiferent de naţionalitate. Înainte de război, unii scriitori cunoscuţi locuiau pur şi simplu la hotel. Valéry Larbaud, de exemplu, care găsea că o cameră de hotel îl izolează de lume cel mai bine. Dintre contemporani, Michel Déon preferă Hôtel de l’Université, ca şi Marie NDiaye, Michel Houellebecq stă la Citadines, Marc Levy la Hôtel de Sers, Michel Onfray la Novotel Monparnasse, iar Bernard-Henri Lévy la Raphael. În ce-i priveşte pe scriitorii străini invitaţi la lansarea cărţilor lor traduse la Paris şi cărora editurile le plătesc sejurul, aceştia aleg, în funcţie de succesul de casă, chiar şi hoteluri de cinci stele, unde apartamentul costă şi 2000 de euro pe noapte. Autoarea americană de romane poliţiste Mary Higgins Clark preferă Plaza Athénéé, Tom Wolfe nu renunţă la Georges V, iar Ken Follet la Prince de Galles, spre a nu vorbi de John Irving care trage regulat, însoţit de toată familia, la Meurice, pe Rivoli, ale cărui cinci stele sunt incontestabile, ca şi costurile („Ne costă o nebunie!”, exclamă reprezentantul editurii). Noblesse oblige!


Tolstoi şi Soljeniţîn

Romancierul francez Patrick Besson scrie în cronica lui hebdomadară din „Le Point” de joi 11 august: „În Rusia, un scriitor a fost groparul ţarismului: Lev Tolstoi. Şi un altul l-a restabilit: Alexandr Soljeniţîn. Asta se întâmplă adesea cu popoarele care citesc. S-a întâmplat în Franţa în secolul XVIII. Voltaire dărâmă monarhia, Chateaubriand o restaurează. Puterea politică actuală poate să stea liniştită: nu se mai citeşte. Sau mult mai puţin. Şi nu există decât scriitori amabili, care nu vor să schimbe nimic, nimic, în afară de a obţine mai multă amabilitate a unora faţă de alţii. Absolut de acord. Avem nevoie de amabilitate, mai ales în ziua de azi.”


Dosarul lui Hemingway

După cum se ştie, Hemingway (1899-1961) a avut un „dosar”, ca şi Chaplin, Jean Seberg, Marilyn Monroe, Steinbeck şi alţi intelectuali americani sau străini, ţinut la zi de agenţii intangibilului John Edgar Hoover, patronul FBI între 1924 şi 1972, supravieţuitor norocos al celor nouă preşedinţi cărora le-a asigurat securitatea. Anticomunist paranoic, Hoover l-a urmărit pas cu pas pe Hemingway, deşi scriitorul se declara apolitic, i-a supraveghiat anturajul şi a căutat neobosit pretexte spre a-l discredita. Aaron Edward Hotchner, prietenul cel mai apropiat al scriitorului în ultimele sale două decenii de viaţă, mărturisea în 2011 că l-a socotit totdeauna pe Hemingway bolnav de mania persecuţiei, dat fiind felul în care pretindea că este urmărit zi şi noapte, până când, devenite publice, după cincizeci de ani de la moartea scriitorului, dosarele FBI i-au infirmat diagnosticul, dezvăluind „atenţia” permanentă de care acesta s-a bucurat din partea instituţiei conduse de Hoover, atât înainte de război, urmare a alăturării de republicanii spanioli, ca şi după aceea, când s-a stabilit în Cuba, deşi nu era încă aceea castristă. Castro îi admira, se pare, romanele, dar cei doi nu s-au întâlnit decât o singură dată după ce lider maximo venise la putere. Hotchner este şi întâiul biograf al scriitorului. El este la originea informaţiei că s-a sinucis, după ce Mary Welch, cea de a treia soţie a lui Hemingway, acreditase ideea unui accident, provocat de o greşită mânuire a armei de vânătoare pe care tocmai o curăţa. După o jumătate de secol, Hotchner pare dispus să ia în considerare, printre cauzele depresiei de care Hemingway a suferit o bună parte din viaţă, şi presiunea exercitată de FBI. Paginile date recent publicităţii din dosarul de la FBI sunt elocvente. Este uimitor cât de bine seamănă un dosar FBI cu unul Stasi sau Securitate în privinţa metodelor de intimidare sau de şantaj. Până şi repetatele mariaje ale lui Hemingway constituie prilej de bănuială. Despre relaţiile publice, ce să mai vorbim. Vizitat de tânăra Ava Gardner, scriitorul creează un nou motiv de suspiciune: actriţa este soţia lui Sinatra, supravegheat şi el îndeaproape de Hoover pentru legăturile, altminteri reale, cu mafia. Mary Welch n-are nici ea o imagine bună în ochii lui Hoover, fiindcă ţine morţiş să-i facă campanie lui JFK, de care patronul FBI se temea. Înconjurat din toate părţile, Hemingway, care se instalase pe rând în Franţa şi în Cuba, revine în SUA cu puţin timp înainte de a-şi pune capăt zilelor în dimineaţa de 2 iulie 1961, în cabana de la Ketchum, Idaho, unde se afla împreună doar cu cea de a treia lui soţie.


Negresco şi câinii

În 1913, când românul Henri Negresco a construit hotelul astăzi celebru de pe Promenade des Anglais de la Nisa, acesta era singurul dotat cu lift din toate cele existente pe Coasta de Azur. În 1957, hotelul a fost cumpărat de Jean-Baptiste Mesnage, a cărui soţie era handicapată, aşa că liftul a contat enorm în alegere, dat fiind că imobilul se afla într-o stare avansată de degradare. Jean- Baptiste Mesnage îl restaurează, iar după ce moare, fiica lui, actuala proprietară, Jeanne Augier, îi continuă opera, dându-i înfăţişarea pe care o vedem în prezent. Îmbogăţit cu opere de artă, adevărat muzeu, Hotelul Negresco a profitat de pe urma dragostei de animale a Jeannei Augier, fiind cel dintâi din Franţa care a permis, încă din 1970, accesul câinilor de companie în apartamente. Printre beneficiarii de primă oră s-au numărat Montserrat Caballé şi Elton John. Tradiţia facilităţilor pentru persoanele cu handicap a fost de asemenea păstrată în memoria mamei. Mai mult, Jeanne Augier şi-a înscris în testament o clauză care dirijează o cotă parte din moştenire asociaţiilor caritative pentru animale şi persoanelor cu handicap. După cum se poate constata, liftul construit de compatriotul nostru şi nenorocirea doamnei Mesnage n-au rămas fără urmări în istoria celui mai cunoscut hotel din Franţa.


Necunoscutul Jonathan Franzen

Deşi autor a şase cărţi de proză, dintre care una luase National Book Award, americanul Jonathan Franzen era până deunăzi relativ puţin cunoscut de către marele public din SUA. În august 2010, îi apare romanul Freedom. În mod oarecum neaşteptat, revista „Time” nu doar îi consacră o cronică elogioasă, dar îi pune pe copertă numele şi fotografia. Doar cinci scriitori americani s-au mai bucurat de o asemenea onoare: Salinger, Updike, Nabokov, Toni Morrison şi Stephen King. Interesul pentru „noul Faulkner” devine enorm, atât în SUA, cât şi peste Ocean. Franzen se pomeneşte peste noapte vedetă internaţională. În toamna trecută, de exemplu, un englez excentric s-a prefăcut că- i fură ochelarii, pretinzând în glumă 10.000 de lire sterline ca răscumpă rare. Poliţia îl caută cu helicopterul şi, până să înţeleagă că e vorba de o farsă, îl arestează. Se pare că Franzen are darul de a atrage spontan publicitatea. Când a primit marele premiu la care ne-am referit, cu zece ani în urmă, faimoasa Oprah Winfrey i-a recomandat romanul premiat şi l-a invitat la emisiunea ei de televiziune urmărită de întreaga Americă. Franzen nu se mulţumeşte cu invitaţia care-i sporeşte vânzările exponenţial şi declară candid că alegerile starului de televiziune se îndreaptă de obicei către literatura gen „apă de trandafiri”. Winfrey anulează oferta, dar succesul de librărie al romanului, în loc să scadă, creşte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara