Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

„Curcan înfumurat”

Aşa se caracteriza Truman Capote pe el însuşi. Criticul francez Didier Jacob îi face romancierului american (1924-1984) un portret savuros: „Iată-l pe scriitorul cel mai ghinionist din lume. N-a existat nici cea mai mică îndoială că era cel mai bun din generaţia lui, deşi era, în acelaşi timp, cel mai laborios şi mai plin de sine. Spre deosebire de Faulkner, bătrân buldozer intratabil, sau de Hemingway, curtat de doamne, în pofida oribilei lui burţi de băutor de bere, finuţul Capote a fost mereu ţinut drept un fluturaş care zboară din floare-n floare. Nici vorbă de vreun premiu literar. Cât despre miliardarii pe care-i cultiva, Vanderbilt sau Rockefeller, nu e interzis să credem că-l dispreţuiau. Curcan înfumurat: descriindu-se astfel, Capote nu era lipsit de luciditate. Martorii îşi amintesc de felul în care, în societate, acest elf spiritual piuia, cotcodăcea, torcea (se vorbeşte de un prânz oferit de regina Angliei, la care Capote se îneca de râs şi scotea ţipete de bucurie văzând sosind la masă budinca de fructe). Era un geniu? O credea mai tare decât fierul. Şi cine s-ar mai fi îndoit după ce el însuşi pusese informaţia în circulaţie?” („Le Nouvel Observateur”, 4-10 august).


Cei mai „secreţi“ scriitori

Se ştiu puţine lucruri despre viaţa lui Salinger, socotit de mulţi un fel de etalon al discreţiei printre scriitorii din toată lumea. Un „Salinger israelian” a fost numit prozatorul Yoel Hoffmann, care refuză dintotdeauna să acorde interviuri şi să se lase fotografiat. I se cunoaşte un singur portret. Doar fostul şef al Stasi est-germane a reuşit să fie la fel de discret. Nu departe de aceştia doi se situează Michel Tournier, retras de ani buni la ţară. În fine, Milan Kundera, recentul premiat la Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun. Unicul CV autorizat de scriitorul francez de origine cehă are mai puţin de două rânduri. Kundera nu poate fi contactat direct pe nici o cale. Nu i se cunoaşte adresa, nu are telefon, nici e-mail. De douăzeci de ani trăieşte retras, nu acordă interviuri, nu corespondează cu nimeni decât în cazuri excepţionale, cum a fost, de exemplu, acela în care a acceptat Marele Premiu „Ovidius” şi l-a donat Editurii Humanitas, printr-o scrisoare olografă, care reprezintă, dată fiind raritatea unor astfel de texte ieşite din mâna scriitorului, un document excepţional.


Ideologie şi violenţă

Întrebarea pe care şi-o pune Jean Daniel într-un număr din „Le Nouvel Observateur” şi pe care ne-am pus-o noi înşine într-un editorial recent este dacă între ideologie şi violenţa criminală există o legătură şi, dacă da, în ce constă ea. „Ar trebui să distingem între vehemenţa (ideologică) plină de ură, oricât de odioasă ar fi, şi transpunerea ei în violenţa unei agresiuni monstruoase. Să îndrăznim a spune că ideile de extremă- dreaptă nu conduc obligatoriu la masacru”, scrie Jean Daniel. Lăsând la o parte limitarea la o singură extremă, ca şi bruma de indulgenţă pentru cealaltă, să cităm în continuare: „A venit vremea să judecăm toate aceste atitudini în funcţie de gradul de violenţă pe care îl implică. De la Marx încoace, intelectualii angajaţi şi teoreticienii politici au trăit cu convingerea că violenţa este aceea care dă naştere istoriei (…). Ideea părea să fi fost abandonată. Candidă eroare! Continuăm să arătăm prea adesea, vai, o indulgenţă înţelegătoare pentru ceea ce considerăm a fi o violenţă irepresibilă. Şi, cel mai adesea, din păcate, fundamentele religioase sunt cele care, apelând la violenţă, justifică toate barbariile”. Cu toată preţuirea pentru editorialistul hebdomadarului francez, răspunsul ni se pare ambiguu. Dacă extremismul ideologic (şi noi nu discriminăm între cel de dreapta şi cel de stânga) nu duce inevitabil la violenţă, cum îl putem judeca vinovat de toate barbariile? Noi credem că de la ura de clasă sau religioasă la violenţa criminală, fie fizică, fie morală, e chiar mai puţin de un pas. Făcut aproape de fiecare dată de către bolnavii de ură.


O carte cutremurătoare

Există nu doar scriitori discreţi, ci şi eroi discreţi. E cazul câtorva zeci de femei antrenate special în Anglia, în timpul războiului mondial, ca să fie paraşutate în Franţa ocupată. Recrutoarea era Vera Atkins, căreia Sarah Helm i-a consacrat de curând o carte. Vera Atkins lucra pentru Special Operations Executive (SOE), creată în 1941, şi de care nici serviciile secrete engleze, nici generalul De Gaulle n-aveau cunoştinţă. Provenite din familii celebre, educate, curajoase, bilingve, tinerele femei erau destinate unor misiuni primejdioase prin care urmau să ajute Rezistenţa. Nenorocirea a făcut ca şeful SOE, Maurice Buckmaster, să fie un birocrat insensibil la informaţiile care spuneau că reţeaua fusese descoperită de germani şi că însuşi Hitler era la curent cu mesajele Londrei, ba chiar, culme a cinismului, a semnat el însuşi un mesaj de mulţumire pentru agenţii şi armele capturate. Nefericitele tinere au ajuns, fără excepţie, în lagărele naziste. Patru dintre ele au fost injectate cu fenol şi apoi arse de vii într-un lagăr din Vosges, singurul de exterminare de pe teritoriul Franţei, destinat îndeosebi membrilor Rezistenţei. Vera Atkins s-a îndoit toată viaţa (a murit în 2000) de incompetenţa criminală a şefului ei de la SOE. Ceea ce n-a împiedicat- o să-i ancheteze pe cont propriu, după război, pe responsabilii lagărelor, aflaţi în închisoare. Nu se ştie dacă s-a convins vreodată de oroarea de a le fi expediat pe minunatele tinere direct în braţele inamicului. Le-a fost dată eroinelor o posteritate la fel de tragicnerecunoscă toare. Până la cartea Sarei Helm, opinia publică din Anglia şi din Franţa le-a ignorat cu totul, deşi ele s-au numărat, vai lor, printre cei pe care îi prevedea cel mai odios decret nazist, Nacht und Nebel, fiind adică sortite nu numai unei execuţii sumare, dar şi ştergerii tuturor urmelor, în aşa fel încât să nu se afle niciodată ce li s-a întâmplat. Probabil că Vera Atkins ar fi murit aflând adevărul descoperit de Sarah Helm după ani buni de cercetare a arhivelor, aşa cum a murit mama uneia dintre tinerele asasinate de nazişti când a văzut la ce oribile torturi a fost supusă fiica ei înainte de a fi executată.


Casa Poporului printre minunile tiraniei

„Le Point” din 4 august înfăţişează câteva dintre construcţiile nebuneşti datorate diverselor dictaturi din secolul încheiat. Nu putea, evident, lipsi Casa Poporului din Bucureşti. Mai mult, ea se află pe locul întâi în clasamentul revistei pariziene. Înainte chiar de Hotelul Ryugyong din capitala nord-coreeană, de piscina dintr-unul din numeroasele palate ale lui Saddam Hussein sau de bunkerul moscovit de 17 km, operă a lui Stalin din 1935, dar rămas necunoscut ruşilor până în 1990. Ceea ce asigură Casei Poporului întâietatea este dimensiunea ei: cei 270x240 de metri fac din ea a doua clădire de pe mapamond, după aceea a Pentagonului. Au fost rase de pe faţa Bucureştiului 7000 de case pentru a i se face loc. A fost ras şi un deal pe care se afla Biserica Mihai Vodă, deplasată până pe malul Dâmboviţei, ca şi mănăstirea învecinată, Schitul cu Maici, precum şi vechea clădire a Arhivelor Statului, dărâmată. Au lucrat la Casa Poporului 600 de arhitecţi, sub conducerea tovarăşei Anca Petrescu, parlamentar PRM în legislatura 2004-2008, şi 20.000 de muncitori. Asemenea megalomanie trebuia răsplătită, fie şi postum. Din fericire, în clasamentul numărului de victime, Ceauşescu ocupă un loc modest, cu cele 60.000 anunţate de procuror în procesul de la Târgovişte, în urma lui Pol Pot, cu 1,4 milioane de cambodgieni, ca să nu mai vorbim de cele 20 de milioane ale lui Stalin, 25 de milioane ale lui Hitler sau, fără termen de comparaţie, cele 70 de milioane de care se face vinovat Mao.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara