Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Din nou despre plagiatul aristocratic

Chiar dacă valurile mediatice provocate de plagiatul lui Karl- Theodor zu Guttenberg s-au stins, fostul ministru al Apărării se află în continuare în atenţia presei germane. Motivul nu stă doar în simpatia pe care nemţii i-o poartă tînărului şi promiţătorului politician, dar şi în reacţia recentă a tatălui, Enoch zu Guttenberg, care a declarat de curînd postului de televiziune ARD că aşteaptă ca fiul să refacă cît mai repede onoarea lezată a clanului von Guttenberg. Merită amintit că viţa aristocratică a familiei merge înapoi pînă în secolul al XII-lea (1158, cînd documentele consemnează intrarea conţilor de Plassenberg în ministeriatul de la Andechs). Conştiinţa originii princiare l-a îndemnat pe Enoch zu Guttenberg, un dirijor în vîrstă de 65 de ani, să ia atitudine publică în privinţa episodului nefast care le-a umbrit blazonul. De fapt, scandalul plagiatului a fost atît de intens încît mulţi comentatori l-au considerat pe Karl-Theodor terminat din punct de vedere public. Oricum, întîmplarea îşi are învăţătura ei: cauzele care compromit de obicei o persoană publică sunt fie corupţia, fie alcovul. De data aceasta s-a petrecut ceva rarisim: un politician a fost pedepsit pentru fraudă intelectuală. De aici nu trebuie trasă concluzia că politicienii fac parte din categoria intelectualilor. De obicei nu fac.


Patriotism şi evoluţie în Ohio

Un text nu doar inteligent, ci şi agreabil scris, al lui Timothy Snyder, în deja amintitul „New York Review of Books” merită să fie citit mai ales de aceia, tot mai numeroşi şi la noi, care cer insistent retragerea statului din toate treburile publice. Dând ca exemplu statul natal Ohio, „ţara Tea Party”, devastat de efectele economiei globale, Snyder arată „ce se întâmplă când economia globală în forma ei dură nu e îmblânzită de politici privind bunăstarea naţională” – printre care se numără şi taxele împotriva cărora se revoltă cu atâta patos membrii Tea Party. Pentru că li se adresează şi acestora, sau mai ales lor, Snyder apasă pedala patriotismului – „Patrioţii îşi plătesc datoriile” –, încercând să-i convingă, nu să-i ironizeze. Deşi, spune el, e aproape irezistibil să nu râzi de fermierii care şase zile pe săptămână cultivă seminţe modificate genetic, iar în cea de-a şaptea neagă evoluţia.


Elogiul plictiselii

La sfârşitul lunii august, poetul american de origine sârbă Charles Simic, despre care am mai scris cu câteva numere în urmă, revine cu o delectabilă tabletă despre plictiseală – şi anume, despre beneficiile acesteia. Locuind într-o zonă devastată de uraganul Irene şi prin urmare rupt pentru câteva zile de aşa-zisele beneficii ale civilizaţiei, Simic are ocazia unei „reuniuni” cu plictiseala, acesta fiind şi titlul textului său din „New York Review of Books” din 31 august. Cu casele devastate de Irene, „stăm cu capetele aplecate de parcă ne-am strădui să convocăm spiritele morţilor, când de fapt ne dăm silinţa să vedem ce-avem în farfurii”. Toate acestea îi amintesc editorialistului de vremurile tinereţii când, „la un loc cu familia, ca mulţi alţii, trăiam într-o singurătate monastică dacă se strica vremea, căci nu aveam televizor. Nu la biserică, ci în zilele întunecate de toamnă şi în nopţile de iarnă mi-am făcut o idee despre ce însemna eternitatea.” Odată scoase din funcţie toate gadgeturile de care ne înconjurăm şi care fac plictiseala să pară imposibilă astăzi, aceasta revine cu toată forţa trecută – ceea ce, spune Simic, nu e deloc un blestem. Ba dimpotrivă: „(...) privind în urmă, îmi dau seama cât de mult datorez plictiselii. Înecat în ea, ajungeam să mă privesc pe mine însumi în ochi ca-ntr-o oglindă. Devenisem un spectator al propriei existenţe, care mi se părea când prea realistă, când total ireală.”


„Cântecul de lebădă“ al lui Harold Bloom

„El Pais” publică un interviu cu criticul american Harold Bloom, acum învârstă de 82 de ani, prilejuit de apariţia cărţii acestuia The Anatomy of Influence Literature as a Way of Life („Anatomia influenţei. Literatura ca mod de viaţă”) apărută la Yale University Press, în aprilie 2011, în care Bloom reia şi rafinează conceptul de influenţă, lansat de el în volumul Anxietatea influenţei. O teorie a poeziei din 1973. Despre această carte recentă, chiar criticul spune că este „summa sa literară, testamentul său de critic, mărturia finală a unei vieţi dedicate cărţilor”, cântecul său de lebădă, în sensul, precizează intervievatul, „că nu voi mai avea cu siguranţă ocazia să mai scriu vreo operă de aceeaşi anvergură”. Pesimist, profesorul Bloom face o radiografie rece a culturii prezentului: „În zilele noastre a avut loc un abandon al oricărei exigenţe estetice şi cognitive, care sunt semnele distinctive ale marii literaturi. Literatura imaginativă, aşa cum o cultivau Shakespeare, Cervantes, Dante şi Montaigne, a cedat în faţa mizeriei abominabile a best-seller-urilor ca acelea [ale lui J. K. Rowling şi Stephen King] şi echivalentele acestora din Spania şi din celelalte ţări ale lumii. Ce se poate face într-o astfel de situaţie? De ani lupt împotriva ei, dar ştiu că e o bătălie pierdută”.
Şi totuşi, puţin mai încolo subliniază: „Cei mai mari romancieri americani în viaţă sunt Philip Roth, Don DeLillo, Cormac McCarthy şi misteriosul Thomas Pynchon, probabil cel mai bun dintre toţi.” Poate că nu e totul pierdut.


„Femeile din Golf“

Jurnalista foto Nicole V. Hill, corespondentă din Orientul Mijlociu a câtorva ziare americane, este autoarea proiectului fotografic „Femeile din Golf”, din care putem vedea unsprezece imagini pe revista online Salon.com, sub titlul „Linia periculoasă dintre modestie şi modernitate”. Proiectul caută să surprindă stilul de viaţă al femeilor din Emiratele Arabe Unite – o zonă locuită până nu demult de beduini nomazi şi devenită, după descoperirea rezervelor sale de petrol, în anii ‘60, una dintre cele mai bogate din lume. „Lucrând aici, a început să mă fascineze echilibrul delicat pe care îl întreţin aceste femei, între obligaţiile religioase ale vieţii lor domestice şi o cultură a modei şi-a opulenţei aflată în plină dezvoltare”, spune jurnalista, care remarcă totodată – aşa cum reiese şi din imaginile publicate în revista amintită şi pe site-ul propriu (http://www. nicolevhill.com/) – că egalitatea de gen, atâta câtă este, e restrânsă încă la clasele sociale superioare şi la centrele urbane. Dar nu această informaţie e însă surprinzătoare pentru cei mai mulţi dintre cititori, ci probabil aceea că există o tendinţă egalitaristă emergentă în ţări precum Emiratele Arabe, la care lumea vestică obişnuieşte să se uite de sus (cel puţin) pe această temă. Pentru cei dispuşi să se lase convinşi că nu e cazul, o demonstraţie a felului nuanţat în care trebuie înţeleasă emanciparea în lumea arabă se găseşte, în limba română, în volumul „Paris elegant, Teheran incitant”, teza de doctorat a antropologului Alexandru Bălă- şescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara