Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Culorile la tribunal

Un proces care a început recent la New York se anunţă un leading case într-un domeniu la graniţa dintre industrie şi artă: moda. Christian Louboutin, designerul unora dintre cei mai doriţi pantofi de pe mapamond, a dat în judecată casa Yves Saint- Laurent, anunţă „The Economist”, pentru că aceasta din urmă a pus în vânzare pe piaţa americană un produs care seamănă foarte mult cu produsul său patentat: pantofii cu talpă roşie. Chiar dacă marca Louboutin presupune tălpi de un „roşu chinezesc” (şi tocuri de o lungime imposibilă, am putea adăuga cu maliţie), orice nuanţă apropiată folosită la tălpile unor pantofi, susţin avocaţii francezului, i-ar încălca marca. La prima înfăţişare, judecătorul american a refuzat să dispună retragerea de pe piaţă a pantofilor incriminaţi, apreciind că un designer nu poate patenta o culoare. Interesante sunt argumentele folosite de cele două părţi în disputa lor, dar mai ales argumentele judecătorului. Christian Louboutin a susţinut că el a fost primul designer care a creat pantofi cu tălpi roşii. Da’ de unde, au replicat avocaţii YSL, Ludovic al IV-lea purta pantofi cu tocuri roşii, iar Dorothy dansa în balerini cu totul roşii în Vrăjitorul din Oz. Judecătorul a decis că nici unui designer nu ar trebui să i se permită să deţină monopolul asupra unei culori, pentru că toţi, ca artişti, trebuie să poată folosi întreaga paletă cromatică. Şi ca să pună punctul pe i, judecătorul şi-a imaginat că Picasso l-ar fi dat pe Monet în judecată pentru albastrul folosit în reprezentarea nuferilor, pe motiv că ar fi fost acelaşi sau foarte asemănător indigoului – „nuanţa melancoliei” – pe care Picasso l-a folosit în „Perioada albastră”.
Cum Louboutin e total nemul- ţumit de decizie, cazul merge mai departe la Curtea de Apel, avocaţii designerului anunţând că sunt dispuşi să ajungă până la Curtea Supremă. Ar fi interesant de aflat cu ce argumente ar putea fi demontată, dacă va fi cazul, demonstraţ ia mai sus rezumată.


Hella S. Haasse despre Indonezia, din nou

Scriitoarea neerlandeză de origine indoneziană Hella S. Haasse, născută în 1918 la Jakarta, a oferit săptămânalului „De Groene Amsterdammer” din 11 august un interviu amplu – cântecul său de lebădă l-a numit scriitoarea, cunoscută pentru discreţia apariţiilor publice. În dialogul întins pe trei pagini de revistă îşi fac loc o mulţime de teme, de la legăturile dintre realitate şi imaginaţie până la colonialism şi viaţa politică şi socială de astăzi. Discuţia cu privire la colonialism şi postcolonialism, temă de care se ocupă şi primul roman al Hellei S. Haasse, Oeroeg (1948), ca şi multe titluri ulterioare, este de o remarcabilă luciditate: „(...) Aceiaşi oameni care după război şAl Doilea Război Mondial, n.r.ţ au fost aduşi cu vaporul în Olanda (...), pe care i-am înţeles atât de puţin. Înainte de război nu se ştiau oricum prea multe despre Indonezia. Ne primeam de-acolo ceaiul, cafeaua, iar peisajul era minunat. Şi, fireşte, ne aparţinea.” Hella S. Haasse este cea mai tradusă scriitoare neerlandeză din toate timpurile (însă nu şi în limba română).


Imaginea deformată a Poloniei

60 de milioane de elevi de liceu din Europa descoperă în manualele de istorie o Polonie înapoiată, persecutată, care se victimizează în permanenţă şi nu pare să poată trece peste eşecurile care i-au marcat istoria – acestea sînt concluziile unui studiu realizat pentru Ministerul Afacerilor Externe de profesorul Adam Suchoński şi prezentat în cotidianul polonez „Gazeta Wyborcza” din 18 august. „Spre deosebire de germani, francezi sau italieni, care îşi promovează victoriile şi realizările, noi ne prezentăm în continuare din perspectiva martirului. Pînă şi în Parlamentul European organizăm expoziţii numai despre Katyń şi Smoleńsk. Succesele sînt trecute sub tăcere”. Preluarea preşedinţiei UE de către Polonia la începutul lunii iulie este momentul oportun pentru a încerca schimbarea acestei imagini şi a stereotipurilor despre polonezi, încă dominante în majoritatea ţărilor europene, subliniază profesorul Suchoński, care propune monitorizarea de către ambasade a manualelor de istorie şi a celorlalte surse de informare din şcolile şi liceele europene. „Această imagine deformată a Poloniei este rezultatul mai multor ani de nepăsare din partea politicienilor şi a istoricilor în egală măsură. A venit vremea să reacţionăm”.


Al 161-lea

Al 161-lea şi ultimul inculpat de către Tribunalul Internaţional de la Haga şi al 44-lea şi ultimul criminal sârb de război căutat, Goran Hagič, a fost arestat pe 22 iulie. Lider al sârbilor din Croaţia, Hagič era acuzat de a fi ordonat executarea a peste 200 de civili care se refugiaseră într-un spital din Vukovar în noiembrie 1991. La originea prinderii lui s-a aflat o pictură de Modigliani. Se bănuia că Hagič era autorul sustragerii tabloului în condiţiile tulburi ale războiului din Croaţia din prima jumătate a deceniului 10. Tabloul a fost găsit în casa unui prieten al ultimului urmărit internaţional din fosta Iugoslavie, care avea, se pare, sarcina delicată de a-l vinde pe piaţa neagră a operelor de artă, în scopul de a-i furniza lui Hagič banii necesari pentru supravieţuire. Poliţia a intrat astfel pe o pistă care a condus-o direct, după şapte ani, la criminalul de război. Are şi arta contribuţia ei în polarele non-fiction ale epocii noastre.


Romane franţuzeşti

„Le Figaro” din 17 august anunţă cinci scriitori pe care juriile premiilor literare i-ar aştepta „la cotitură”, cărţile lor având cele mai mari şanse a se număra printre laureatele toamnei. Fericiţii nominalizaţi (deocamdată ipotetic) sunt:
1. Carole Martinez, pentru romanul Du domaine des murmures – „Din ţinutul şoaptelor”, apărut la Gallimard, a cărui acţiune are loc în Evul Mediu. Personajul principal este tânăra şi frumoasa Esclarmonde, care se închină lui Dumnezeu pentru a scăpa de o căsătorie nedorită şi cere să fie închisă într-un turn din castelul tatălui ei, doar că lumea nu o lasă aşa de uşor să scape din mrejele ei.
2. Eric Reinhardt, pentru Le système Victoria (Ed. Stock), roman de analiză, poliţist şi social în acelaşi timp, despre aventura amoroasă dintre un arhitect stângist, tată de familie cu o viaţă liniştită, şi o celibatară pleziristă şi egoistă. „Le Figaro” ne asigură că volumul nare nimic de-a face cu romanul de moravuri uşoare şi că autorul este unul dintre cei mai buni observatori ai societăţii franţuzeşti.
3. Lyonel Trouillot, pentru La belle amour humaine – „Minunata iubire omenească”, (Actes Sud). „Un text sfâşietor, scrie Figaro, condus cu o mână de maestru”, despre o tânără plecată pe urmele tatălui, hotărâtă să facă lumină în romanul ei familial şi care, la sfârşitul aventurii îşi pune întrebarea: „Ce sens trebuie să dăm existenţei noastre în lume?”
4. Laurence Tardieu, pentru La confusion des peines – „Contopirea pedepselor” (Stock), roman autobiografic, al şaselea al autoarei, despre condamnarea tatălui ei, moartea mamei şi naşterea impulsului de a scrie.
5. Michael Schneider, pentru Comme une ombre – „Ca o umbră”(Grasset), povestea a doi fraţi legaţi unul de altul încă din copilărie, marcată de rivalităţi inerente şi de prezenţa unei femei misterioase, „L”, „o căutare intimă a dublului dispărut, prin intermediul unor imagini obsedante”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara