Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Marguerite Duras în „Pléiade“

Cincisprezece ani după moartea scriitoarei franceze, opera ei completă este reeditată în „Bibliothèque de la Pléiade”. Primele două volume au apărut de curând, ultimele două vor vedea lumina tiparului în 2014. Editorul, Gilles Philippe, a acordat un interviu suplimentului „Le Monde des Livres” din 21 octombrie, în care explică de ce a fost nevoie de un deceniu şi jumătate pentru ca una dintre scriitoarele cele mai de seamă ale Franţei să cunoască această consacrare. Despre puţini scriitori contemporani se poate spune, cu acelaşi temei, că personalitatea omului a dăunat receptării operei. Abia astăzi opera Margueritei Duras poate fi citită fără ca opţiunile de tot felul şi foarte discutabile ale autoarei să falsifice lectura. Editorul actual face în interviu câteva observaţii extrem de fine despre proza Margueritei Duras. Cea mai importantă este aceea că romanele câştigă la o lectură cronologică, din cauză că „evoluţia stilului romancierei a urmat-o pe aceea a epocii” şi s-a maturizat abia în anii ’60 ai secolului trecut. Dacă primele romane au fost raportate, cu mai multă ori mai puţină dreptate, la Camus sau la Hemingway, ultimele au devenit, ele, un punct de referinţă. Stilul de la maturitate poartă pecetea inefasabilă Duras, este imitat şi parodiat, cu sau fără intenţie. Gilles Philippe îl caracterizează astfel: „Iată câteva trăsături uşor de remarcat: grija de a păstra ritmul vorbirii şi de a crea iluzia că auzi o voce. Oralitatea îşi exhibă remuşcările, se bâlbâie, reformulează. De aici ritmul sacadat al frazelor nestructurate. Este o adevărată luptă a cuvintelor cu gramatica, împotriva sintaxei constrângătoare. Impresia pe care stilul o lasă este că pana alunecă pe pagină, deşi Marguerite Duras revine, nu o dată, asupra textelor.”


Tintin al lui Spielberg

Am scris în revista noastră despre noua tinereţe a cunoscutului personaj de desene animate şi despre autorul lui, ca şi despre promisa ecranizare de către Spielberg a serialului. Iată, filmul este în sălile de cinematograf din Paris de o săptămână. Nu l-am văzut încă, dar am cules pentru dumneavoastră două opinii. Opuse. Fiindcă impresia produsă de film este, de la început, împărţită. Prima: „… Eroul nostru nu are (pe ecran) nici densitatea unei fiinţe în carne şi oase, nici frumuseţea unui desen în linii clare. Este un hibrid bizar, o creatură sintetică”. Şi a doua: „Nu, Tintin al lui Spielberg nu e o crimă. E un omagiu, nu un ultragiu. Pe ecran, personajele lui d’Hergé… nu au propriu vorbind formă umană, dar nu sunt nici fiinţe de hârtie. Miracolul produs de Spielberg… constă în faptul că extrage din aventurile lui Tintin inima şi sufletul, adică, secretul vieţii”.


„Muşcătura timpului“

La 92 de ani, Doris Lessing publică o culegere de eseuri, cu titlul de mai sus, în care, pornind de la o întâlnire întâmplătoare dintr-o librărie cu două tinere cititoare, îşi povesteşte întâlnirile, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, ele, cu literatura. „Cărţile m-au făcut ceea ce sunt”, scrie romanciera engleză, laureată a Premiului Nobel, tradusă în nenumărate limbi, inclusiv în română. Eseurile se referă nu numai la autori şi cărţi, dar şi la evenimente reale. Născută în Zimbabwe, ţară unde a copilărit şi pe care o evocă în Poveşti africane, Doris Lessing scrie acum o veritabilă filipică împotriva regimului lui Mugabe, pe care îl socoteşte vinovat de ura actuală de rasă din Africa. Membră a Partidului Comunist britanic, de care s-a despărţit în 1956, când tancurile sovietice au pătruns în Budapesta şi au zdrobit Revoluţia maghiară, romanciera n-a mai avut de atunci încoace decât o singură opţiune intelectuală, şi anume literatura, deşi eseurile ei nu omit niciodată referirea la realitatea morală sau politică. Admiratoare a lui Tolstoi, nu-l cruţă de observaţii sarcastice, atunci când e vorba despre falocraţia lui şi despre „brutalitatea carnală” (este expresia recenzentei din numărul din 20 octombrie din „Le Point”) cu care a obligat-o pe soţia lui să dea naştere la 17 copii. Tot aşa cum pleacă de la Tolstoi ca să discute despre reglementarea naşterilor, Doris Lessing pleacă de la Stendhal în căutarea primelor elemente de feminism în literatură. Ce mesaj transmite marea romancieră celor două tinere din librăria londoneză care i-au inspirat eseurile, se întreabă Oriane Jeancourt-Galigani în revista franceză. „Fără îndoială, imaginea unei femei, care, cu o carte în mână, nu-şi desprinde nici o clipă piciorul din realitatea secolului ei”.


„Elogiul lecturii şi al ficţiunii“

Revista „Lettre Internationale” a publicat printre primele discursul lui Mario Vargas Llosa rostit cu ocazia decernării Premiului Nobel. Fostul laureat al Premiului „Ovidius” de la Neptun, cu patru ani mai devreme, a ţinut să facă la Stockholm un elogiu lecturii şi ficţiunii. Pe măsură ce se înmulţesc semnalele de alarmă privitoare la scăderea interesului pentru carte în lume, tot mai numeroşi sunt scriitorii care vorbesc despre acest subiect. Ca şi Umberto Eco, Llosa nu crede că divertismentul sau limbajul imaginii pot duce la dispariţia ficţiunii literare şi a cuvântului. Într-un interviu apărut cu ocazia traducerii în franceză a recentului său roman, Le rêve du Celte („Visul celtului”), Llosa reia tema: „Limbajul imaginii este unul foarte atrăgător şi care ne provoacă multe emoţii instantanee, dar trecătoare. Cât se poate de trecătoare. Singură literatura şi, îndeosebi, ficţiunea pot să dea naştere conştiinţei că lumea, aşa cum este ea, este prost făcută şi, în orice caz, nu pe măsura aşteptărilor, ambiţiilor, dorinţelor sau viselor noastre. Singură literatura ne transmite acest mesaj de nesupunere faţă de lume, aşa cum este ea, şi asta, de la prima carte citită, şi pe urmă, în mod permanent, până la a deveni parte componentă a personalităţii noastre… A citi înseamnă a protesta contra insuficienţelor vieţii… A citi înseamnă a fi permanent în stare de alarmă contra oricărei forme de opresiune, de tiranie, de a pune o pavăză în calea încercărilor de a ne manipula ale celor care vor să ne facă să credem că a trăi în spatele gratiilor înseamnă a trăi în siguranţă”.


Un nord-coreean la Paris

Am trăit ca s-o citim şi pe asta: la editura pariziană Actes Sud a apărut recent în traducere franceză un roman al unui scriitor din Coreea de Nord. Prima traducere în Franţa a unei cărţi din ţara asiatică, binecunoscută pentru regimul ei comunist, mai tiranic decât toate. Şi încă un amănumt: Back Namryong trăieşte în Coreea de Nord şi a publicat acolo douăzeci de romane. Care, se pare, judecând după acesta, intitulat Prieteni, nu sunt deloc conformiste. E vorba despre un divorţ. Doar că, din câte ne spune autorul însuşi într-o prefaţă ( recomandată călduros cititorilor de către recenzenţii francezi), în Coreea de Nord „problema divorţului nu este nici una privată, nici una administrativă, ci una socială şi politică”. Un muncitor din secţia de turnare a unei uzine şi o cântăreaţă adresează tovarăşului judecător o cerere de divorţ motivată prin „ritmurile de viaţă” diferite. Comentariile, căci cartea n-am citit-o încă, subliniază talentul autorului şi fineţea scriiturii. Ceva, ceva în Prieteni ne aminteşte de romanele sovietice aparţinând ultimului val realist-socialist, ale Galinei Nicolaeva, de exemplu, precedând deschiderea hruşcioviană de după 1956. Iar faptul de a fi fost tradus şi publicat în străinătate măreşte interesul pentru eventualele „evoluţii” din Coreea de Nord. Şi nu numai din literatură, desigur. Să fie într-un ceas bun!


Cum a murit Van Gogh

Doi jurnalişti americani, laureaţi ai Premiului Pulitzer, Steven Naifeh şi Gregory White Smith, susţin în Van Gogh: The Life că marele pictor nu s-ar fi sinucis în mijlocul unui lan de grâu de la Auverssur Oise, trâgându-ş i un glonţ de revolver în cap, după cum se credea până acum, ci că ar fi fost ucis de un puşti, care îi dădea să bea pe gratis bărbatului de 37 de ani, veş- nic în lipsă de bani. Autorii noii biografii se bazează pe câteva constată ri simple, ignorate de anchetatori, cum ar fi traiectoria glonţului care i-a perforat lui Van Gogh abdomenul şi care nu corespunde sinuciderii, sau pe detalii scăpate de asemenea din vedere la timpul lor, de pildă faptul că arma cu care pictorul şi-ar fi pus capăt zilelor n-a fost niciodată găsită, nici în lanul de grâu, nici acasă, unde Van Gogh s-a întors rănit şi unde a murit după două zile. Puştiul de 16 ani, pe numele lui, René Secrétan, l-ar fi împuşcat din greşeală pe Van Gogh, care, pe patul de moarte, ar fi luat asupra lui totul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara