Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---


Goncourt 2011:
L’art fran çais de la guerre, de Alexis Jenni

Imediat după acordarea Premiului Goncourt, la 3 noiembrie, amă- nuntele biobibliografice despre autorul cărţii premiate au proliferat.
În momentul de faţă se ştie că Alexis Jenni este un profesor în vârstă de 48 de ani, aflat la debut cu Arta franceză a războiului, roman în care se derulează, prin prisma unui bătrîn căpitan, 29 de ani de războaie şi colonizare franceză în Indochina, Vietnam şi Algeria. Titlul este în mod evident o parafrazare, poate sarcastică la adresa armatei franceze din epocă, a titlului făcut celebru de Sun Tzu, Arta războiului. O astfel de artă poate fi, iată, pusă în slujba unor iniţiative şi decizii mai puţin înţelepte decît presupunea generalul chinez.
L‘art français de la guerre este un roman despre război, despre stat şi puterea lui – subiect atît de sensibil în cel mai puternic, odinioară, stat european: „Depuis toujours notre Etat ne discute pas. Il ordonne, dirige, et s’occupe de tout. Jamais il ne discute. Et le peuple jamais ne veut discuter. L’Etat est violent; l’Etat est généreux; chacun peut profiter de ses largesses, mais il ne discute pas.”
E un roman despre generalul de Gaulle şi despre „minciunile” sale literare, generalul care povesteşte numai ceea ce poate fi aflat fără să deranjeze. Este, de asemenea, un roman despre sistem, despre rutină, despre cum să îţi iei liber de la munca plictisitoare de birou şi să pierzi toată ziua în pat cu iubita, pentru ca a doua zi să o iei de la capăt. E şi un roman despre violenţă, inclusiv despre violenţa cronică a realităţii înconjurătoare, de la războaiele coloniale în care morţii celorlalţi nu au nume (deci nu contează), până la aşteptatul la rând la farmacie. E un roman metanarativ în maniera lui Italo Calvino în Dacă într-o noapte de iarnă un călător: „Mais je suis le narrateur: il faut bien que je narre”. Repetată sub diferite forme, aceasta este fraza-refren a primului capitol. Personajul nu are nume, tocmai pentru că funcţia sa – aceea de povestitor – este tot ceea ce contează. Cititorii au în faţă un roman dublu al cărui subiect este, de fapt, scrierea unui roman de memorii (răsare Gide), structurat pe două fire narative: romanul personajului narator, fără nume (naratorul prin excelenţă) şi romanul lui Victorien Salagnon, repovestit de Narator. E un roman naturalist prin metodă, cum a fost descris în „Le Monde des Livres”, dar punctul culminant al acestui naturalism clasic, à la Zola, nu se află (surprinzător!) în scenele dure de război, perfect verosimile dar nu mai puţin teribile, ci în descrierea înfiorătoare a unui ospăţ pregătit pentru o cină cu prietenii, în partea a treia a volumului. Descrierea începe cu achiziţionarea ”ingredientelor” de la măcelari chinezi. Plăcerea pe care naratorul o manifestă în a reprezenta detaliat tranşarea animalelor şi pregătirea acestora pentru vânzare şochează, dar adevăratul sadism apare odată cu intenţia de a le oferi cuplurilor invitate la masă şi soţiei intestinele unei găini – smulse din animalul încă viu –, mai mulţi metri de sângerete de porc, creste de cocoş de un roşu aprins şi trei capete de berbec, toate crude, gătite atît cât să evidenţieze nuanţele de roşu şi mirosurile dezgustătoare. Scena este remarcabilă prin indiferenţa descrierii (da, ne gîndim la Flaubert acum) care, la un alt nivel al interpretării, devine o încercare de a demonstra ceva. Cu toate acestea, în prima parte, plictiseala şi oboseala personajului demonstrează inutilitatea luptei cu sistemul, imposibilitatea de a ieşi din cercul vicios pe care-l întruchipează societatea.
Pe scurt, L‘art français de la guerre e un roman complex şi complet care chiar îşi merită premiul şi aprecierile pozitive unanime – ceea ce nu s-a întâmplat în cazul prea multor altor romane premiate cu Goncourt (premiul simbolic de doar 10 euro a cărui valoare stă în numărul de volume tipărite şi vândute după decernare) în ultimii ani. Din aceeaşi categorie de cărţi premiate menţionăm surpinzătorul roman houellebecquian de anul trecut, La carte et le territoire (tradus recent în limba română, de Daniel Niculescu, la Editura Polirom, sub titlul Harta şi teritoriul) şi, în 2006, Les Bienveillantes al lui Jonathan Littell (iarăşi tradus în româneşte de Vasile Savin, la Editura RAO, cu titlul Binevoitoarele). L‘art français de la guerre este un roman amplu (600 de pagini) care observă din perspectiva francezului contemporan desfăşurarea războaielor coloniale din a doua jumătate a secolului XX, încercând în acelaşi timp să atragă atenţia asupra excesului de violenţă din reprezentările mediatice contemporane (totul este urmărit prin prisma TV-ului, de la război la dezastre naturale). Conform tradiţiei literare franceze moderne, Alexis Jenni este premiat tocmai pentru că se ia la trîntă cu miturile Franţei imperiale (ca şi Littell), dar şi pentru că reuşeşte performanţa de a-i omagia cu virtuozitate pe cîţiva dintre maeştrii literaturii franceze dintotdeauna.

Andreea Popia


Galicia în vremea lui Franco

Fără doar şi poate, autorii galicieni sunt o necunoscută pentru publicul român, fapt pentru care publicarea lor este în sine un fapt remarcabil. Cel mai recent exemplu este cel al romanului Creionul tâmplarului apărut în colecţia „Byblos” de la Curtea Veche Publishing. Autorul, Manuel Rivas, este deja o voce consacrată în proza contemporană iberică, având de asemenea şi o bogată activitate jurnalistică în presa scrisă, în radio şi televiziune, unde s-a remarcat atât prin militantismul pentru cauze ecologice, cât şi printr-o constantă preocupare pentru studierea istoriei recente a Spaniei.
Romanul de faţă este la rândul său o ilustrare a intenţiilor autorului de a descâlci enigmele trecutului apropiat şi de a scoate la lumină răni ale unui întreg popor, uitate fără leac pe un sertar dosit al istoriei. Naraţiunea este în ramă, iar istoriile se deapănă uneori complet aleatoriu din punct de vedere cronologic, într-o succesiune de flashback-uri uneori destul de greu de descifrat. Evenimentele se desfăşoară pe fundalul instaurării dictaturii lui Franco şi al tensiunilor politice ale vremii. Protagonişti sunt doctorul Daniel Da Barca, acuzat şi închis pentru convingerile sale de stânga, şi iubita lui, Marisa Mallo, care, aflată în libertate, se va strădui din răsputeri să-l salveze pe bărbatul iubit. Istoria lor tristă este relatată prin ochii unui gardian, Herbal, un fel de protector din umbră al medicului.
Stilul în care scrie Manuel Rivas este cât se poate de poetic, autorul preferând să substituie radiografia brută a minţilor şi trăirilor personajelor cu sugestii discrete prin elemente de decor, descrieri vestimentare sau de natură. Într-un fel, în universul cărţii nimic nu se rosteşte direct ci este mai degrabă înţeles prin oglindire sau intuit prin alte simţuri decât cele fireşti: „Nu era cine ştie ce. Numai farul, Turnul lui Hercule, sugera apropierea mării. În schimb aceasta rămânea în penumbră. Nu voiam s-o pictez. Voiam să se audă, ca o litanie. E imposibil s-o pictezi. Un pictor talentat, oricât de realist ar vrea să fie, ştie că marea nu se poate surprinde pe pânză. A existat un pictor, un englez pe nume Turner, care a făcut-o foarte bine. Cea mai impresionantă imagine cu marea este naufragiul său cu o barcă de traficanţi de sclavi negri. Acolo marea se aude. Este strigătul sclavilor, pentru care marea poate că nu era nimic altceva decât balansul din cală. Mie mi-ar plăcea să pictez marea dinăuntru, dar nu ca un înecat, ci mai degrabă ca un scafandru.” (p. 76)
Pe lângă această dimensiune poetică a romanului, mai există una mult mai concretă – cea a relatării ororilor unui regim totalitar de tip fascist. Fără a se substitui în vreun fel istoricilor, Manuel Rivas încearcă (şi reuşeşte) să redea un strop din atmosfera acelor vremuri tensionate în care era în joc soarta unor oameni a căror identitate etnică a fost negată cu vehemenţă de autorităţi. Autorul ne transpune într-o epocă a intoleranţei în care convingerile politice diferite de cele de la centru puteau echivala în cel mai bun caz cu ani grei de carceră. Este şi cazul doctorului Da Barca, numai că el reuşeşte să joace o festă lumii nemiloase din exterior care l-a osândit fără o judecată dreaptă, creând între pereţii temniţei o lume nouă, cu legi simple, corecte şi omeneşti, un univers net superior ca organizare şi ca morală celui din afara închisorii. Condamnat la închisoare pe viaţă, doctorul Da Barca devine în scurt timp un lider înţelept şi respectat al deţinuţilor, reuşind să pună la punct o exemplară orânduire. Lumii de afară crude, lipsită de logică şi cumsecădenie i se opune universul carcerei care, aşa îngust şi limitat cum este, păstrează intactă demnitatea umană, are legi clare şi este, în esenţă, un sistem funcţional. „Astfel, prin acea administraţie paralelă, prizonierii reuşiră să-şi îmbunătăţească cât de cât condiţiile de trai din închisoare. Instaurară din proprie iniţiativă măsuri de igienă şi reguli de distribuire a alimentelor. Suprapus peste orarul oficial, mai exista un calendar nescris care impunea, de fapt, rutina de zi cu zi. Sarcinile se împărţiră cu atât de mult spirit organizatoric şi eficienţă, încât numeroşi deţinuţi de drept comun apelau la ei cerându-le ajutorul. În spatele gratiilor, exista un guvern în umbră, un parlament şi nişte judecători de pace. De asemenea, mai exista o şcoală cu profil umanist, un raft cu tutun, un fond comun de întrajutorare şi un spital. Spitalul deţinuţilor era doctorul Da Barca.” (p. 64)
Traducătoarea, Alexandra Reocov, a reuşit să transpună în româneşte cu mână sigură un text extrem de dificil şi alunecos, cu ample meandre semantice (jocurile de cuvinte apar la tot pasul) şi cu o reţea densă de citate şi referinţe intertextuale la autori precum Lope de Vega, José de Espronceda, José Martí sau Gaspar Núnez de Arce. Creionul tâmplarului este astfel o carte tulburător-nostalgică, de o frumuseţe aparte, în stare să redea fidel o fărâmă din fibra naţională a unui întreg popor.

Răzvan Mihai Năstase


La Cause des livres

Este titlul, cât de sugestiv, Cauza cărţilor, ales de Mona Ozouf, critic literar vreme de patru decenii la „Le Nouvel Observateur” şi istoric reputat, pentru o carte de memorii de lectură. „Un exerciţiu de melancolie care mă obligă să citesc à rebours istoria unei vieţi”, scrie autoarea însăşi. Henry James, Valery Larbaud, George Sand şi alţii sunt expuşi ca într-un fel de brocante, cum o numeşte inspirat Emmanuel Hecht în „L’Express” de la mijlocul lui octombrie, cu un cuvânt aplicat de francezi acelor mici târguri de vechituri familiale, unde scoate fiecare la vânzare, periodic şi aproape pe gratis, tot ce i se pare a-i prisosi în gospodăria personală. În acelaşi timp, Pierre Nora, alt istoric francez bine cunoscut, tradus şi la noi, îşi publică autobiografia intelectuală în două cărţi (Istoric public şi Prezent, naţiune, memorie), compuse din câteva zeci de texte, portrete, polemici, reflecţii asupra meseriei de editor şi altele. Literatura nu ocupă nici un loc în preocupările lui Nora. Autobiografia lui încearcă să răspundă întrebării, firească pentru un adept al ego-istoriei: cum am devenit istoric? După Şcoala de la Annales, caracterizată de o modernă obiectivitate documentară, din deceniile trecute, Ego-istoria reprezintă o recuperare post-modernă a subiectivităţii istoricului şi era inevitabil ca ea să ajungă, mai devreme sau mai târziu, la memorialistică.


Ce e interzis şi ce nu e interzis

100 de imagini care au făcut scandal a lui Emmanuel Pierrat nu e o carte de scandal, ci, mai curând, una de istorie. Autorul a colecţionat o sută de imagini care, în decursul secolului XX, au fost cenzurate, interzise, urmărite în justiţie, considerate blasfematoare, pe scurt, care au provocat scandal public. Imaginile se referă la religie, sex şi pornografie, politică, viaţă privată, literatură, cinema, artă, publicitate şi au fost tipărite, televizate, afişate, puse pe site sau pe blog. Motivele penalizării sunt diverse, ca şi imaginile, şi ţin, în general, de standardele de un fel sau de altul dintr-un anumit moment. Autorul a fost întrebat, cu ocazia unui interviu, cum califică, din acest punct de vedere, epoca prezentă, ca liberală sau ca restrictivă. Spre surpriza ziaristului care a pus întrebarea, Pierrat a răspuns că, în multe privinţe, contemporaneitatea imediată este mai puţin îngăduitoare decât alte epoci istorice. Creşterea numărului de interdicţii, observă din capul locului Pierrat, este direct proporţională cu creşterea volumului difuzării imaginilor în era Google. Exemplele sunt grăitoare. Sunt şterse din fotografii, cândva celebre, pipa lui Sartre sau a lui Tati, fiindcă fumatul e astăzi interzis. Culmea ironiei, e permis să fumezi pe stradă, dar ţigara e interzisă într-un afiş cu un om care fumează pe stradă. Sexualitatea e mai liberă azi decât ieri, dacă ne referim la nuditate sau la dragostea hetero, dar nu şi violul, hărţuirea, pedofilia, care sunt prohibite şi nu mai pot fi nici măcar sugerate, cum se putea, de exemplu, în 1970, cu imaginea unei nimfete goale de pe un album al formaţiei Virgin Killer. O interdicţie nou-nouţă priveşte demnitatea umană: nu mai poţi înfăţişa situaţii în care aceasta pare încălcată, de exemplu o femeie în patru labe ca reclamă la o casă celebră de marochinărie de odinioară. Interesant este ce schimbare s-a petrecut în imagistica mortuară. În secolul XIX, a expune un cadavru sau o mască mortuară trecea drept un omagiu, astăzi, trece drept un atentat la demnitatea fiinţei. A fost interzisă difuzarea fotografiilor lui Mitterrand, Lady Di şi ale altora luate după moartea lor. Caricaturile sunt singurele beneficiare ale unui laxism relativ, cu excepţia celor ale lui Mahomed date, aşa-zicând, în urmărire de islamiştii radicali. Biserica catolică şi-a arătat mai rar nemulţumirea în anii din urmă, de pildă cu ocazia unei pastişe a Cinei lui Leonardo, imaginată de o casă de modă, şi în care apar fete tinere făcând reclamă vestmintelor casei. Autoritatea franceză s-a scandalizat ultima oară în 1970, când publicaţia „L’Hebdo”, la o săptămână după moartea lui De Gaulle, a pus pe copertă Bal Tragique A Colombey – 1 mort, o referinţă nu la decesul generalului, ci la un incendiu recent dintr-o discotecă din Colombey, în care un tânăr îşi găsise moartea. „Nu mai există astăzi, declară Pierrat în finalul interviului, autodafeuri sau interdicţii absolute, ci un fenomen de autocenzură şi de autoreglare. Oamenii se sperie singuri”.


Există şi fundamentalişti catolici

Théâtre de la Ville din Paris a pus de curând în scenă piesa marelui dramaturg italian Romeo Castellucci intitulată „Despre conceptul de chip al fiului lui Dumnezeu”. Mai multe asociaţii catolice au blocat intrarea în sală a spectatorilor, protestând contra caracterului „blasfemator” al piesei, pe care o acuză de „creştinofobie”. Unii s-au mărginit să se roage, dar alţii au aruncat cu ouă sau au stropit cu apă murdară, încercând să pătrundă în clădirea teatrului, fireşte, nu ca să vadă (totuşi!) spectacolul, ci ca să-i împiedice pe alţii să-l vadă. Poliţia a intervenit, operând arestări, iar jandarmii fac baraj înainte de fiecare spectacol, ţinându-i la distanţă pe protestatari. Aceştia sunt, în general, tineri, studenţi, în marea lor majoritate, cu vederi de extremă dreaptă, emuli ai lui Maurras, a cărui Action française există şi astăzi, deşi fondatorul ei era agnostic mărturisit, sau membri ai Civitas, o organizaţie catolică nerecunoscută de biserică, precum şi fanatici neafiliaţi. Patruzeci de intelectuali au semnat deja un protest public contra scandalagiilor inspiraţi de fundamentaliştii islamici care au cerut pedepsirea desenatorului danez care şi-a permis să-l caricaturizeze pe Mahomed, chiar dacă piesa lui Castellucci nu-l caricaturizează pe Iisus. Nu cred că mai e nevoie să precizăm că nici unul dintre tinerii furioşi n-a văzut spectacolul. Simpla sugestie în acest sens pe care un ziarist a fă- cut-o unuia din ei l-a oripilat peste măsură pe vajnicul apărător al dreptei credinţe.


Administratorul şi creierele

Administratorul este Claude Guéant, ministrul francez de Interne, despre care a mai fost vorba într-un Meridian, când cu afirmaţiile sale referitoare la originea exclusiv românească a tuturor cerşetorilor şi pungaşilor din Paris, iar creierele sunt posesorii străini de diplome franţuzeşti. Administratorul, obsedat, cum scrie presa din Franţa, de limitarea imigraţiei şi de expulzarea imigranţilor, a trimis recent prefecţilor o circulară prin care le ordonă să restrângă solicitările de angajare a studenţilor sau a posesorilor nefrancezi de diplome universitare. Primele au reacţionat universităţile, opiniei cărora li s-a alăturat fosta ministresă pentru învăţământul universitar, Valérie Pécresse. Criticii circularei lui Guéant au remarcat, nu fără ironie, că laureatul Nobel francez de anul acesta, Jules Hoffmann, şi medaliatul Fields francez, tot de anul acesta (Fields fiind Nobelul matematicienilor, pe care suedezul nu i-a prevăzut în testament), Ngô Bao Châu au fost la vremea lor studenţi străini care au obţinut diplome în Franţa. Vă daţi seama ce se întâmpla dacă aceste două creiere aveau neşansa, când au absolvit, ca administratorul să ordone neangajarea lor în universitatea franceză?


Prinţul Charles, urmaş al lui Vlad Ţepeş

Intr-un film documentar prezentat duminică, 30 octombrie, de televiziunea britanică, Prinţul Charles, moştenitorul Coroanei, afirmă că este, conform arborelui genealogic al familiei sale, urmaşul lui Vlad Ţepeş. Opinia unor ziarişti este că Prinţul Charles caută, prin neaşteptata dezvăluire, să promoveze imaginea Transilvaniei. Se ştie, de altfel, că Moştenitorul Coroanei britanice a cumpărat câteva proprietăţi în sudul Transilvaniei şi a contribuit la consolidarea uneia dintre bisericile fortificate aflată pe Lista UNESCO a Patrimoniului Mondial. Ce părere au genealogiştii români?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara