Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Patru finalişti la Premiul Goncourt-2011

Miercuri, 3 noiembrie, va fi decernat Premiul Goncourt, cel mai important din Franţa. Se ştiu cei patru finalişti: „Retour à Killybegs” (Grasset) de Sorj Chalandon, „L’Art français de la guerre” (Gallimard) de Alexis Jenni, „Du domaine des murmures”( Gallimard) de Carole Martinez şi „La Belle Amour humaine” (Actes Sud) de Lyonel Trouillot. Într-o anchetă din „Journal de Dimanche” din 30 octombrie, zece cronicari literari din presa scrisă indică drept favorit personal, între alţii nereţinuţi de juriul Goncourt, doar pe Alexis Jenni, ignorându-i pe ceilalţi trei. Premiantul va fi comunicat la câteva ore după apariţia numărului revistei noastre.


Apropo de Alexis Jenni

„Arta franceză a războiului”este titlul primului roman al lui Alexis Jenni, un profesor de biologie la un liceu din Lyon, în vârstă de 48 de ani, necunoscut în mediile literare, care şi-a trimis pur şi simplu prin poştă la Gallimard textul romanului. Cu editorul cărţii nu s-a întâlnit decât târziu, după un schimb de mailuri. Selectat printre cei mai promiţători debutanţ i de către „Le Figaro Littéraire”, a figurat într-o fotografie de grup făcută în localul ziarului la 3 septembrie, aşezat discret în spatele altor nouă recomandaţi, deşi îi întrecea pe toţi în vârstă, unora putând să le fie tată. Romanul e o poveste simplă despre războaiele din Algeria şi Vietnam, spusă naratorului de către un prieten care le-a trăit pe amândouă, amestec de scene de viaţă şi de comentarii eseistice, cu un umor încântător. Partea cea mai interesantă este că „Arta franceză a războiului” a fost selecţionat pentru toate marile premii literare din Franţa, Goncourt, Renaudot, Femina şi Médicis. „Nemaivăzut!”, exclamă recenzentul din „Le Figaro” din 28 octombrie, de unde am preluat informaţiile.


Creierul şi sexul

David McCandless este un designer irlandez de 40 de ani pasionat de statistică, aşa-zicând, ilustrată. Desenele lui din cartea intitulată „Datavision” se folosesc de probabilităţi şi procentaje spre a ne informa asupra a o mulţime de lucruri care ne privesc direct, de la neşansa de a muri ucişi de un rechin (1 la 578 de milioane) la cât ne costă să ne asigurăm mâna dreaptă (90 de mii de euro faţă de numai 1500 stânga, despre stângaci nevenind vorba). Pentru cei care doresc să scape de surplusul de greutate, surpriză! Reţetele de slăbire bazate pe dietă alimentară sunt mincinoase: cele mai multe calorii (25%) le consumăm gândind. Reabilitarea activităţii creierului este o idee remarcabilă, dacă avem în vedere că medicina actuală socoteşte că sedentarismul este cel mai de seamă aliat al obezităţii, adică tocmai cel care eliberează cu adevărat gândirea de alte activităţi fizice. Munca manuală nu arde, ea, decât 10% din calorii, mai puţin decât mersul pe jos, care, însoţind gândirea, ne scapă cam de jumătate din caloriile prisositoare. Altă concluzie este că animalele poluează mediul înconjurător cu CO2 într-o măsură mult mai mare decât omul, o vacă, bunăoară, fiindu-ne superioară în gazul cu pricina de 40 de ori, ca să nu spunem că până şi o oiţă emite CO2 într-o cantitate de trei ori mai mare decât omul. În ce priveşte sexul, el nu e întrecut în preocupările contemporanilor noştri nici de maşini, nici de politică, nici de pofta de mâncare, ci doar de You Tube, adevăratul clic al fericirii noastre cea de toate zilele, după cum scrie un comentator al cărţii lui McCandless. În fine, statisticile mai arată un lucru uimitor şi anume că există o virginitate aşa zicând profesională, referindu-ne, evident, la tineri, adică, la studenţi. Limita de jos se află în facultăţile de artă plastică, unde doar 1% din studenţii de ambe sexe sunt virgini la absolvire, iar limita de sus, la matematici, unde 99% sunt virgini. Nici biochimiştii sau studenţii de ştiinţe politice n-o prea au cu sexul. În orice caz, nu-i comparaţi cu cei de la limbi, la care lucrurile sunt fifty-fifty, la engleză şi franceză. Nu vă putem spune ce loc ocupă în acest insolit clasament studenţii de la română, fiindcă Institutul nostru de profil se ocupă de cu totul alt fel de prostii.


Biografia lui Iisus

După extraordinara carte a Papei Benedict XVI Iisus (două volume, deocamdată, scrise în franceză), iată apare o nouă reconstituire a vieţii Mântuitorului, de data aceasta datorată unui istoric francez, Jean-Christian Petitfils. Se pare că există o linie comună a interpretării figurii lui Iisus, indiferent dacă e vorba de o perspectivă teologică sau de una istorică, şi ea constă în încercarea de a adopta un punct de vedere care să excludă extremele. Papa caută o soluţie capabilă să-i împace pe radicalii care îl consideră pe Iisus „fiul Domnului”, nu „fiul omului”, cu adepţii lui Ernest Renan, care, în cartea lui din 1863, susţinea ipoteza din urmă. La fel stau lucrurile cu biografia datorată lui Petitfils. Istoric fiind, el declară din capul locului că partea de mistică nu intră în competenţa lui, dar n-o poate exclude, câtă vreme există extraordinare mărturii ale contemporanilor care descriu în amănunte foarte concordante minunile lui Iisus. Spre deosebire de Renan, istoricul de astăzi nu vede în Iisus un „om sublim”, ci un „mister”. „În concepţia mea, afirmă Petitfils într-un interviu din «Le Point», există un mister Iisus, cu care, în pofida progresului cunoştinţelor noastre, ne confruntăm: misterul persoanei lui”.


Tintin

În aşteptarea filmului lui Steven Spielberg avându-l drept erou pe cunoscutul personaj de BD, toată lumea redescoperă istoria celebrei serii datorate unui ziarist belgian, Georges Remi, devenit, ca autor al lui Tintin, Hergé (1907-1983). Istoria a început în Belgia ocupată de nazişti, în redacţia suplimentului săptămânal pentru copii al cotidianului „Secolul XX”. Echipa, din care făcea parte şi Remi, era compusă din jurnalişti remarcabili, cu vederi filonaziste, cel mai faimos dintre ei fiind autorul unor răsunătoare interviuri cu Mussolini şi Goebbels. Tintin este un copil orfan, după modelul eroului lui Hector Malot din „Singur pe lume”, romanul de căpătâi al lui (încă) Remi. Tintin e un ziarist de investigaţie şi un detectiv în miniatură, care călătoreşte în întreaga lume, trăieşte cele mai extraordinare aventuri şi se remarcă prin inocenţă, curaj şi farmec. Cu mutrişoara lui ca o lună plină şi cu ciuful din creştet, pare mai degrabă un anti erou. Să nu uităm că Hergé era ziarist şi la curent cu ce se petrecea în lumea largă şi cu personalităţile în vogă, atât în timpul războiului, cât şi după aceea, până la epuizarea seriei de BD ajunsă la episodul 23, de la care autorul ei n-a mai permis nimănui s-o continue, aşa cum s-a întâmplat cu alte BD sau filme de desene animate. Biografii creatorului lui Tintin au sugerat numeroase surse de inspiraţie din realitatea politică imediată, ca şi numele unor colaboratori care au desenat unul sau altul dintre personajele secundare şi cărora Hergé le-a refuzat orice drept de proprietate asupra seriei. Au fost şi acuzaţii de colaboraţionism, dar nimeni nu le-a luat în seamă, graţie lui Tintin însuşi, mai presus, el, de orice josnicie. Succesul extraordinar al seriei printre copii nu are nevoie de explicaţie. E vorba în definitiv de o carte de aventuri în forma modernă a BD. Succesul actual nu mai e însă exclusiv legat de copii. Am spune chiar că adulţii sunt astăzi fanii lui Tintin în mai mare măsură decât copiii. Filmul lui Spielberg confirmă acest lucru. El se înscrie de fapt în acea categorie de filme, de desene animate, dar nu numai, care par a se adresa în primul rând copiilor, dar pe care adulţii le frecventează cu o plăcere încă mai mare. Ne vine să afirmăm că trăim o epocă de infantilizare a lecturii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara