Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

„Prea de stânga“

„The Guardian” relatează că George Orwell Memorial Trust, fundaţia care îngrijeşte memoria marelui scriitor, şi-a văzut refuzată propunerea de-a ridica o statuie a acestuia în faţa sediului BBC, unde Orwell a lucrat o vreme în timpul celui deal Doilea Război Mondial, de către directorul instituţiei, pe motiv că scriitorul este „prea de stânga” pentru a fi asociat imparţialului trust tv. Cel puţin aşa susţine un politician laburist care a intervenit în dezbatere, deşi motivele oficiale înaintate de instituţie vorbesc despre faptul că statuia ar dăuna vizibilităţii altor lucrări de artă pe care sediul acesteia le găzduieşte în prezent. Fundaţia strânsese deja banii necesari ridicării statuii şi contractase şi un sculptor în acest sens, dar va trebui să găsească o altă locaţie decât curtea televiziunii. „Nicio pagubă, Orwell oricum nu era prea legat de instituţii”, a comentat sculptorul, mare admirator al lui Orwell, care abia aşteaptă să se apuce de lucrare, mai ales că, până în prezent, Londra nu se poate lăuda cu nicio statuie a scriitorului.


Educaţia obiectuală

„The Paris Review” publică o listă (incompletă) de obiecte personale care i-au aparţinut lui Flaubert, aşa cum este ea redată de M. Lemoel la douăsprezece zile de la moartea scriitorului. Printre acestea se numără o cravată de mătase roz, şapte bastoane, 35 de pahare de şampanie, cinci cuţite pentru scoici, o blană de tigru, una de râs şi una de urs polar, dar şi lucrările lui Walter Scott, în 32 de volume. Lista e şi ilustrată de Joanna Neborsky, o artistă cunoscută, din câte se pare, care n-a prea recurs la realism pentru a reprezenta compozita enumerare, deşi, la câte obiecte extravagante se găsesc în ea, chiar şi o banală reproducere fidelă ar fi trecut drept suprarealism. Ilustraţia poate fi achiziţionată, sub formă de poster, la preţul de 60 de dolari, cu tot cu ramă. Nimica toată pentru numeroş ii admiratori ai scriitorului.


Din grădina internetului

„Uluitor de inutilă” – aşa descria un comentator de pe o platformă online transpunerea în limbajul emoji – emoticoane japoneze – a romanului Moby Dick de Melville. Cartea a fost „tradusă” de utilizatorii site-ului Amazon Mechanical Turk, care pune la dispoziţia business-urilor online utilizatori independenţi dispuşi să lucreze pe internet pentru intervale variabile de timp, de la câteva minute la luni întregi, în schimbul unei plăţi agreate. Moby Dick a implicat, de pildă, opt sute de oameni, fiecare dintre ei traducând câte o frază, în schimbul căreia a primit cinci cenţi; apoi, altă echipă de internauţi a votat cea mai bună traducere – din cele 3 variante realizate –, în schimbul a doi cenţi per vot. Banii au fost strânşi de la optzeci şi trei de alţi utilizatori care s-au lăsat convinşi să plătească aventura. Nu putem spera decât că atât cei care au tradus, cât şi cei care au plătit s-au bucurat de rezultatele eforturilor lor. Dar, chiar şi aşa, descrierea citată mai sus pare... uluitor de precisă. Mai ales că un exemplar tipărit din carte costă 200 de dolari.


Harta politică a consumului de carte

Site-ul Amazon.com a realizat un top al vânzărilor de carte cu tematică politică din SUA, dezvăluind că 58% dintre cumpărătorii americani preferă cărţile „de dreapta” (republicane). Doar cititorii din New York, Massachusetts, Rhode Island şi District of Columbia colorează harta SUA în albastru democrat. Printre cele mai „roşii” (republicane) state se numără Mississippi, cu 73%, şi învecinatul Alabama, cu 71%. Se pot găsi explicaţii sociologice pentru felul în care arată harta realizată de Amazon (şi updatată zilnic), ca şi pentru faptul că ea nu corespunde întru totul opţiunilor politice ale aceloraşi state când vine vorba de alegeri. O altă explicaţie stă în însuşi conţinutul cărţilor: de vreme ce pe lista cărţilor „de stânga” se regăsesc studii precum recent apărutul The Price of Inequality: How Today’s Divided Society Endangers Our Future, al laureatului Nobel pentru Economie Joseph E. Stiglitz, sau excelentul eseu The God Delusion, al biologului Richard Dawkins, sau Săracii care muncesc: invizibili în America (aflat în topul vânzărilor democrate în Alaska), pe lista „de dreapta” stau la loc fruntaş explicaţii conspiraţioniste despre regimul Obama şi despre asasinarea lui Lincoln, sau Freedom Manifesto al lui Steve Forbes, care caută să explice pe-nţelesul tuturor „de ce pieţele libere sunt morale, iar guvernul nu este”. Nu e cazul să ne întrebăm cum ar arăta o asemenea hartă a consumului de carte în România: aici abia dacă există „stânga” şi „dreapta”, ca să nu mai vorbim de non-fiction politic.


Topul celor 10

Doi curatori de la Revista americană „The millions” au avut o idee năstruşnică: să afle care sînt cele mai dificile cărţi din istoria omenirii, drept care au pornit în 2009 o anchetă menită a stabili cîştigătorii: cele mai absconse 10 cărţi din toate timpurile. Se înţelege, e vorba de cărţi grele şi deopotrivă valoroase, lăsînd la o parte volumele a căror dificultate vine din prolixitatea mediocră a autorilor. Rezultatele, publicate de curînd în paginile revistei, dovedesc că americanii judecă cultura autorerenţial, plecînd de la ei înşişi. Altfel nu-ţi poţi explica cum alături de Fenomenologia spiritului a lui Hegel şi de Fiinţă şi timp a lui Heidegger, apare Virgina Woolf cu To the Lighthouse şi Gertrude Stein cu The making of Americans. Neîndoielnic că Finnegans Wake de James Joyce îşi merită locul graţie reputaţiei de carte sisifică la lectură, dar Nightwood de Djuna Barnes şi A tale of a Tub de Jonathan Swift dovedesc parti-pris-urile celor doi curatori (Emily Colette Wilkinson şi Garth Risk Halberg). Urmează în topul celor zece Clarissa de Samuel Richardson şi Women & men de Joseph McElroy. E de ajuns să te întrebi ce ar spune un francez (unde e Levinas?) sau un austriac (dar Thomas Bernhard?) citind lista, pentru a intui cît de subiective au fost criteriile anchetei. În măsura în care a existat vreunul.


Supertiţios, dar optimist

În numărul 33 al suplimentului cultural „Süddeutsche Magazin”, Sven Michaelsen îi ia un interviu straniu lui Paulo Coelho. „Straniu” fiindcă în el nu e vorba de literatură, ci de viaţa brazilianului. De altfel, dacă tema dialogului ar fi fost literatura, n-ar fi meritat să-l pomenim, Coelho fiind un meşteşugar abil de poncife facile a căror valoare nu-i poate păcăli pe critici. Numai că aici Coelho se spovedeşte la propriu, cititorul aflînd cîteva detalii pitoreşti: în copilărie Coelho a fost toxicoman, a cochetat cu mişcările sataniste ale epocii, spurcînd efigiile creştine şi declarîndu-se adept al necuratului. La 16 ani era un copil-problemă, părinţii internîndu-l într-un serviciu de psihiatrie unde a fost supus electroşocurilor şi ţinut în cămaşă de forţă. La 27 de ani a fost închis şi torturat din motive politice. Cu timpul s-a trezit la realitate, în locul drogurilor mintea sa primind un singur ideal: să scrie cea mai bună carte a secolului. Deocamdată nu a reuşit, dar brazilianul nu-şi dezminte optimismul. Astăzi Coelho este un incurabil superstiţios: nu se urcă în maşină fără să se roage lui Dumnezeu, poartă mereu asupra-şi o sticluţă cu aghiasmă de la Lourdes şi bate de trei ori în lemn dacă aude verbul „a interzice” Cît despre marele roman al secolului, mai aşteptăm…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara