Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Vampirii (de) bulgari

O adevărată nebunie pare să fi cuprins ţara vecină, pornită, cu mic, cu mare, în căutarea unor schelete ale unor străbuni vampiri. A fost destul ca lângă Veliko Târnovo un arheolog francez să dezgroape un schelet care avea împlântate în piept şi în membre nişte fiare, pentru ca bulgarii să-şi amintească de toate legendele cu vampiri care ar fi fost astfel fieruiţi în trecut ca să nu iasă din groapă şi să le bântuie somnul. Pentru contemporanii noştri de la sud de Dunăre, vampirii au devenit subiectul principal de preocupare, după criză şi corupţie, tratat, fie cu ironie, de puţini, fie cu angoasă, de mulţi. Cel puţin o sută de schelete având bare de fier sau bucăţi de lemn înfipte în oase au fost deshumate pe teritoriul Bulgariei. Noroc cu Dunărea care se pare că i-a împiedicat pe vampiri, care nu ştiau, zice-se, să înoate, să vină şi la noi. Un specialist bulgar afirmă că moda vampirilor ar data de la începutul secolului XX. Francezul de care am pomenit ştie că vampirii erau la modă încă de pe vremea asirobabilonienilor. Îţi vine să crezi că fiecare parte de lume şi-a avut vampirii ei, inegal distribuiţi, desigur, dacă ne gândim la bulgari şi la noi, dar cu aceeaşi dantură perfectă care a întârziat apariţia dentiştilor în unele locuri. O întrebare devine alarmantă pentru turiştii români care preferă litoralul bulgăresc: or fi existând şi astăzi vampiri?


Dictatorii noştri

Răsfoim, cam în dorul lelii, căci vara le reduce paginile şi le sărăceşte subiectele, numere de reviste. În „Le Nouvel Observateur” de la jumătatea lui august, la pagina 26, peste ce dăm? Peste fotografia lui Nicolae Ceau- şescu, aceea standard dintr-o relativă tinereţe, cap de rând, nici mai mult, nici mai puţin, urmată de fotografiile lui Assad, tatăl, Atatürk, Mao, Hitler, Kim, fiul, Stalin, Moubarak, Mussolini, Franco şi Kadhafi. Ordine aleatorie, ca şi selecţia. Dovadă că în text nu vine niciodată vorba despre Ceau- şescu. Se pare că prestaţia lui politico- economico-socială nu i-a impresionat pe socialiştii francezi ai lui Jean Daniel la fel de puternic ca pe noi. Nu sunt noutăţi, nici revelaţii, aşa că n-am citit textul până la capăt. Cât despre revelaţii, le-am descoperit ceva mai încolo în paginile revistei. Despre ele altădată.


Filosofie reconfortantă

Roger-Pol Droit este un drôle de philosophe, cum ar spune francezii, care consideră că filosofia poate fi un excelent remediu contra plictiselii. Cartea lui recentă, Mici experienţe filosofice între prieteni, recomandă mai multe exerciţii de combatere a plictiselii prin observarea cu atenţie a gesturilor cotidiene, cărora nu le acordăm de obicei nici o atenţie, cum ar fi să listăm zgomotele care ne înconjoară sau să căutăm un fruct pe un aeroport, înlocuind neatenţia cu o curiozitate capabilă să ne provoace uimire. Autorul cărţii ne reaminteşte că, de la Platon încoace, numeroşi filosofi au văzut în uimire originea filosofiei. Exemplul cel mai amuzant pe care îl oferă este acela al brânzei franţuzeşti numită camembert: „Imaginaţi-vă o clipă, spune Roger- Pol Droit într-un interviu acordat vara trecută revistei „Le Point”, distanţa care vă separă de cel mai apropiat loc unde puteţi cumpăra camembert şi comparaţi-o cu distanţa de care are parte un locuitor din Sahel, Yemen sau Normandia. Puteţi măsura astfel locul vostru într-un sistem alimentar şi totodată antropologic. Camembert-ul devine un fel de busolă sau de compas. Acordaţi un rol similar sake-ului japonez, betel-lui indian sau chinoaului mexican: coordonatele vor fi complet diferite de la unul la altul. Nu e vorba de a reflecta asupra alimentului ca atare, ci asupra mediului social şi cultural a cărui măsură o dă.” În ce priveşte plictiseala: ea nu e deloc obligatorie în filosofie. De mult timp se ştie că există „un râs al filosofilor”, de la grecul Socrate şi latinul Lucian şi până la Voltaire. Şi dacă tot l-am amintit pe Lucian: el propunea în glumă să-i tratăm pe filosofi ca pe o marfă (economie de piaţă avant la lettre!) şi să ne imaginăm că fac obiect al unui târg de sclavi; întro astfel de împrejurare, Aristotel nar găsi cumpărător, fiindcă e foarte plicticos! Merită să subliniem concluzia interviului: nu e nimic plicticos sau „murdar” în lucruri sau în corp, ci numai în sensibilitatea noastră.


Soarele sudului

Nu numai Van Gogh a profitat de soarele sudului (Franţei) pentru a-şi descoperi geniul adevărat, după primii ani petrecuţi în umeda şi întunecată Olandă, dar şi Nietzsche, pentru care însoritul Sorrente a constituit o revelaţie a sudului (Italiei). Cel puţin aşa pretinde Paolo D’Iorio, autorul unei cărţi intitulate Călătoria lui Nietzsche la Sorrente. Geneza filosofiei spiritului liber. La 32 de ani, filosoful e un bătrân obosit de migrene şi de exigenţe universitare care nu sunt deloc pe placul lui. Invitaţia contesei von Meysenburg pică la ţanc. Suntem în 1876, la trei ani de la debutul lui Nietzsche cu „Naşterea tragediei”, în ideile terapeutice ale căreia, realizate prin muzica lui Wagner, îngreunată de decoruri imense şi de fanfaronada cântăreţilor, filosoful nu mai crede. La Sorrente, natura veşnic surâzătoare nu mai aduce câtuşi de puţin cu un decor apăsător de operă wagneriană şi îl determină pe invitat să o rupă cu abstracţiile metafizice şi să se bucure de întreaga libertate a spiritului. La vila Rabinacci, situată deasupra golfului Neapole şi cu vedere asupra Vezuviului, în jurul lui Nietzsche se strânge o veritabilă confrerie de spirite libere. Migrenele persistă, dar Nietzsche e altul. Cel puţin aşa e încredinţat autorul cărţii şi recenzentul ei din „L’Express” de la finele lui august.


O, ce scrisoare minunată!

La începutul lui 1960, Yves Montand şi soţia lui, Simone Signoret, sosesc în SUA, la invitaţia lui Arthur Miller şi a soţiei lui, Marilyn Monroe. Montand urma să-l înlocuiască pe Gregory Peck, care refuzase rolul, în filmul lui John Huston Lasă-mă să te iubesc, împreună cu Marilyn. Miller îi apreciase pe soţii Montand din piesa Vrăjitoarele din Salem, în care jucaseră cu patru ani înainte. Cele două cupluri se plac, se vizitează, pe tot parcursul turnării filmului. Între Yves şi Marilyn se leagă o iubire scurtă şi pasionată. Dovada este o scrisoare, naivă şi sentimentală, secretă şi sinceră, pe care Marilyn i-o adresează lui Yves, după plecarea acestuia în Franţa şi când idila lor se încheiase. „În ce mă priveşte, scrie Marilyn, ţin să vă spun cât sunteţi de încântători, tu şi soţia ta, şi ce noroc am avut noi, americanii, să vă cunoaştem”. Asta, deşi Simone îi întorsese, furioasă, spatele, iar Arthur nu asistase la premieră („a fost reţinut de o obligaţie imperioasă”, îi explică Marilyn lui Yves cu o mare delicateţe în aceeaşi scrisoare). Mai târziu, Montand va relata episodul cu o relativă lipsă de căldură (bărbaţii, ce vreţi!). Monroe, în schimb, îşi va aminti toată viaţa de bucuria trăită atunci.


Borodino 200

Două secole după bătălia de la Borodino, descrisă, cu lux de amănunte, de către Tolstoi în romanul Război şi pace, istoricii continuă să se contrazică: a câştigat Napoleon sau au câştigat ruşii? De vreme ce, susţin unii, cei 300.000 de soldaţi ai ţarului s-au retras, deschizându-i lui Napoleon drumul spre Moscova, aflată la 100 de kilometri, e normal să-i atribuim acestuia din urmă victoria. Nici vorbă, susţin alţii, pierderile francezilor au fost atât de mari – 15.000 de morţi şi răniţi, întreaga cavalerie decimată –, încât au făcut cu neputinţă cucerirea Moscovei şi au condus finalmente la înfrângere. Mai ales că retragerea ruşilor a fost premeditată, în scopul atragerii francezilor tot mai departe de bazele lor. Ideea dominantă pare a fi, la bicentenarul bătăliei, păstrată în memoria noastră îndeosebi de romanul lui Tolstoi, aceea că francezii trebuie creditaţi cu o victorie tactică, iar ruşii cu una strategică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara