Eisenstein în Mexic
Un film de nici două ore i-a
consacrat recent regizorul
britanic Peter Greenaway
marelui său coleg rus S.M.
Eisenstein, mai exact, şederii
acestuia în Mexic, în 1931,
după o experienţă hollywoodiană
eşuată. Filmul e documentar,
conţinând imagini de arhivă,
scene din filme, inclusiv din
acela neterminat şi neajuns
pe ecrane al lui Eisenstein
Trăiască Mexicul, personaje
reale sau cinematografice, pe
scurt, cum scrie un recenzent
în „L’Obs” din 9-15 iulie,
conţinând un caleidoscop absolut
impresionant. În rolul
lui Eisenstein, tânăr şi îndră-
gostit, un extraordinar actor
finlandez, Elmer Bäck, necunoscut
până astăzi. Se pare că
perioada mexicană a lui Eisenstein,
presat de autorităţi să
se întoarcă în Uniunea Sovietică,
a pus capăt operelor sale
novatoare dinainte. S-ar spune
că geniul tânărului regizor
avangardist s-a epuizat o dată
cu prima lui iubire, întâmplată
în Mexic.
Şi femeile comit
atrocităţi
Cruţate de istoriografia
germană şi nu numai,
femeile din cel de al treilea
Reich au trecut o vreme
drept victime ale soţilor lor
nazişti, condamnate cum erau
de Hitler să-şi vadă de Kinder,
Küche, Kirche. O carte a
americancei Wendy Lower,
Furiile lui Hitler, rezultat al
unei anchete minuţioase, ajunge
la altă concluzie: femeile germane
şi-au susţinut soţii în
actele lor cele mai oribile şi
chiar cu mult zel. Aproape
500.000 de femei au plecat de
bună voie în ţările din Est, soţii
de ofiţeri Wermacht sau SS,
învăţătoare, infirmiere, secretare,
toate închinându-i lui Hitler
un cult necondiţionat. Nu s-au
mărginit să-i însoţească pe
bărbaţi. S-au remarcat printr-un
antisemitism care îl întrecea
pe acela al ofiţerilor. Şi prin
acte de violenţă care i-au uluit
pe soldaţii din plutoanele de
execuţie. Câteva asemenea
torţionare, judecate după război,
şi-au mărturisit cu o stranie
sinceritate comportamentul
subuman. Una dintre ele a
recunoscut că-i încuraja pe
soldaţii oripilaţi că trebuiau
să-i execute pe prizonieri. Alta
a relatat că obişnuia să-i
momească pe copiii din lagă
r cu dulciuri şi, când se
apropiau, îi apuca de picioare
şi îi balansa până se izbeau de
zid şi le ţâşneau creierii. Autoarea
americană a identificat 3000
de femei ucigaşe.
Livada lui Tournier
La 90 de ani, Michel Tournier,
ultimul mare romancier francez
în viaţă, trăieşte la Choiseul,
în Yvelines, într-o fostă casă
parohială, singur, fără rude şi
prieteni, dispăruţi fără excepţie,
făcându-şi tot mai greu plimbările
prin sat, sprijinit în baston. Sedentar,
tocmai el, care a călătorit în
toată lumea, din Sahara egipteană
până în India şi din Israel până
în Senegal. Călătoriile sunt relatate
cu umor şi în culori vii în scrisorile
adresate între 1967 şi 1998 unui
prieten german. Tournier nu le-a
aşternut pe hârtie, ci le-a înregistrat
pe casete, aşa încât îi putem
auzi vocea de la 42 de ani, tânără
şi plină de viaţă, ca şi pe aceea
de la 73, când Hellmut Waller,
prietenul german căruia îi sunt
adresate scrisorile, se stinge.
Intervalul cuprins în scrisori corespunde
celei mai fertile perioade
creatoare a romancierului, care
a debutat cu Vineri sau limburile
Pacificului, tradus, ca şi celelalte
romane în româneşte, la 42 de ani,
şi a încetat să mai scrie romane la
73, după publicarea celui intitulat
Eliazar sau Izvorul şi Tufişul. Tournier
a vorbit rareori despre el însuşi.
Şi-a intitulat în mod semnificativ
memoriile Journal extime. Scrisorile
deschid unica fereastră, mai degrabă
un oberlicht, spre intimitatea
unui om secret.
Cel mai bun rol de film al lui Wells
În 1949, englezul Carol Reed îl
distribuia pe Orson Wells, aflat
în conflict cu Hollywoodul, într-un
rol din Al treilea om, alături de
Alida Valli, Trevor Howard şi Bernard
Lee. Producătorul filmului nu-l
voia pe Wells, dar Reed a reuşit
să-şi impună punctul de vedere.
Wells a făcut dintr-un banal traficant
de medicamente vienez de după
război un personaj memorabil.
Filmul a mai avut parte şi de alte
improvizaţii. Muzica a fost compusă
de Anton Karas, un muzician pe
care Trevor Howard l-a remarcat
pe stradă cântând la chitară. Muzica
lui Karas a avut un succes colosal,
fiind cea mai bine vândută ani la
rând pe discurile de 45, ceea ce
i-a permis chitaristului să-şi cumpere
un restaurant, frecventat de Wells
însuşi. La rândul lui, Howard, care
umbla în Viena de imediat după
război în uniforma germană din
film, a fost arestat de poliţia militară
şi eliberat doar după lungi
parlamentări. Reed avea obiceiul
de a-şi exaspera actorii prin repetarea
filmării unor scene, până când
aceştia făceau un gest de nervozitate,
pe care regizorul îl filma şi pe care
nu-l tăia la montaj. Era, să nu uităm,
epoca cinematografului încă naiv.
Idioţenii ştiinţifice…
...câtă frunză, câtă iarbă! În
timpul campaniei pentru
preşedinţia SUA a lui
Obama, un senator din
Texas s-a declarat contra legalizării
parţiale a avortului, pretinzând
că Dumnezeu a implantat în
organismul femeii un „mecanism”
capabil a o proteja de o eventuală
sarcină în cazul unui viol. Celebrul
savant român hiperglicemic Paulescu
scria într-un tratat medical că a
măsurat creierul evreilor şi a
constatat că e semnificativ mai
uşor decât al altor popoare. Un
discipol francez al lui Charcot, pe
numele lui Edgar Bérillon (1859-
1948), este inventatorul unei
discipline ştiinţifice pe care a
botezat-o etnochimie, care se baza
pe ideea că rasa germană este una
inferioară, dovadă că „proporţia
de materii fecale a nemţilor este
dublă faţă de aceea a francezilor”;
de aceea, nemţii ar mirosi „urît”;
iar experienţele (sic!) ar arăta
că 45 de centimetri cubi de urină
franceză pot ucide un kilogram
de cobai, în timp ce nemţii ar avea
nevoie de doar 30, urina lor
fiind cu mult mai toxică. Mai vreţi
exemple care să probeze că ştiinţa
poate concura politica în materie,
nu de fecale sau de urină, ci de
idioţenie? Şi idioţenia miroase
urît!
A muri din iubire
În mai 1968, în timpul mişcărilor
studenţeşti care vor conduce la
retragerea preşedintelui De
Gaulle, o profesoară de franceză
din Marsilia, Gabrielle Russier,
şi-a reîntâlnit la una din manifestaţii
un elev, de care s-a îndrăgostit.
Ea avea 32 de ani, el, 16. Relaţia
a stârnit oprobriul părinţilor
minorului, care au dat-o în judecată
pe profesoară. Condamnată cu
suspendare şi exclusă din învăţământ,
Gabrielle Russier a făcut o depresie
şi s-a sinucis. Pe fondul revendicărilor
şi al revoltelor, care urmăreau
dezgheţarea raporturilor sociale,
sinuciderea a avut un enorm ecou.
Noul preşedinte, Georges Pompidou,
chestionat de jurnalişti la o conferinţă
de presă, se descurcă: citează
câteva versuri ale lui Paul Eluard
care luau apărarea femeilor tunse
la Eliberare fiindcă se culcaseră
cu germani. Charles Aznavour
consacră nefericitei întâmplări un
cântec devenit faimos, Mourir
d’aimer. Ca şi Serge Reggiani,
care evocă iubirea dintre cei doi
într-un cântec intitulat Gabrielle:
„Cine i-a întins o mână Gabriellei/
Când lupii s-au năpustit asupra
ei?” Opinia publică franceză începea
să-şi schimbe mentalitatea
mic-burgheză contra căreia pledaseră
manifestanţii din mai 1968.
Arta a jucat totdeauna un rol în
emancipare.
