Jumătăţi de cuvinte
S-a remarcat mai demult tendinţa
vorbitorilor de franceză (şi, în
mai mică măsură, de română
şi de alte limbi) de a scurta
cuvintele. Jacques Attali o socoteşte
o adevărată boală, plină de consecinţ
e asupra culturii limbii. Părerea
lui este că tendinţa îşi are
originea în limbajele de comunicare
şi publicitate. De fapt, primul
limbaj care a recurs la abrevieri
a fost cel şcolar. Tendinţa s-a întins
şi în vorbirea care se pretinde
îngrijită, literară. Reluată în romane,
ea s-a răspândit accelerat în deceniul
din urmă, ameninţând accesul în
dicţionare. Explicaţia pe care o
oferă Attali este următoarea:
„(Tendinţa) ascunde voinţa de
a-i face pe interlocutori să creadă
într-o competenţă sau experienţă
particulară, pe care abrevierea
o face să pară caracteristică pentru
un mediu restrâns.” În definitiv,
populară la origine, abrevierea
tinde să sugereze apartenenţa
la o elită. E un paradox foarte
interesant. Boala cu pricina nu
pare să aibă, până una, alta, leac.
Amputarea nu e, pur şi simplu,
lingvistică. E şi culturală, semn
de degradare şi de declin. Nu se
petrece prima oară în zilele noastre.
Latina clasică a avut o soartă
similară la sfârşitul Antichităţii.
Numeroase cuvinte din limbile de
origine latină provin din abrevieri
din latina vulgară.
Cum arată o uzină
nord-coreeană
În cadrul Întâlnirilor Fotografiei
de la Arles, Franţa, Alice Wielinga
a prezentat o fotografie şi o
pictură realist-socialistă care
reprezentau o uzină de îngrăşă-
minte chimice din cel de al doilea
oraş ca importanţă din Coreea de
Nord, Hamhung. În pictură, vedem
numeroşi muncitori grupaţi în
jurul unei maşini care nu pare a
fi activă, privind atenţi la un individ
care vorbeşte la telefon, un trimis
al partidului, desigur, informându-ş
i probabil superiorii despre
hărnicia muncitorilor. Alţi doi
„civili”, urmăresc şi ei cu atenţie
raportul activistului. În fotografie,
aceeaşi hală industrială pare
părăsită: nici picior de om al muncii.
E drept, nici de activist. Alice
Wielinga a fost în Coreea de Nord
în 2013 şi a putut vizita uzina,
care arăta mai degrabă ca în
fotografie decât în pictură. Cele
700.000 de tone de îngrăşăminte
pe care uzina le-ar produce anual
nu par a ieşi din mână omenească.
Poate din gura activiştilor din
pictură.
