Educaţie şi şomaj

Tot mai des în ultima vreme, în multe ţări din lume, apare obligatorie relaţia dintre competenţa profesională şi o educaţie bazată pe umanioare. Dezbaterea actuală din Franţa pe teme de învăţământ s-a declanşat ca urmare a unui proiect de reformă care limita studiul limbilor şi al istoriei. În deceniile precedente, dezvoltarea vertiginoasă a ţărilor numite „tigrii asiatici”, Coreea de Sud şi altele, s-a bazat pe educaţie ca prioritate. Şi la noi învăţământul este considerat prioritate naţională, dar, în practică, şcoala şi cultura stau pe ultimele două locuri în ierarhia bugetară. Primul-ministru suedez a explicat recent într-un interviu că ţara sa s-a salvat din criza economică majoră din anii 1990 prin investiţii majore în educaţie. Au fost create numeroase universităţi şi şcoli superioare care au pemis unui număr de 800.000 de tineri, la o populaţie de 9,5 milioane, accesul la ciclul trei. Un rezultat, între altele, a fost o scădere importantă a şomajului.

Economii pe pielea şcolii şi a culturii

În Franţa guvernată de socialişti, lucrurile stau exact invers. Ca să nu fie acuzaţi că reduc investiţia în educaţie şi cercetare, guvernanţii de la Paris au recurs la o strategie înşelătoare, şi anume au impus universităţilor cheltuirea întregului fond alocat în cursul aceluiaşi an, sumele restante în buget fiind scăzute din bugetul pe anul următor, pe motiv că n-a fost nevoie de ele. Cred că şi la noi se aplică aceeaşi regulă, care presupune, între altele, renunţarea la atragerea de fonduri extrabugetare, „confiscate” şi ele la finele anului, dacă nu sunt cheltuite integral. Un comentator remarcă faptul că armata franceză „arde” regulat în final de an benzina neconsumată de camioane, ca să nu-şi vadă bugetul pe anul următor redus cu suma restantă. Acelaşi lucru îl fac publicaţiile noastre finanţate prin AFCN. Autofinanţarea devine o ficţiune riscantă: ţi se acordă responsabilitatea cheltuielilor, dar nu şi mijloacele necesare. În plus, când e vorba de cercetare ori de studiu academic, proiectele sunt prin natura lor multianuale.

Un film despre Paul Celan

Miercuri, 10 iunie, a fost difuzat pe Arte un film impresionant despre viaţa lui Paul Celan (1920-1970). Cei doi realizatori, Ulrich H. Kasten şi Hans-Dieter Schütt, aveau la dispoziţie puţine imagini ale poetului, şi acelea în alb-negru, ca şi puţine documente de arhivă. Au apelat la fiul lui Celan, azi în vârstă de 60 de ani, precum şi la editorul german şi deopotrivă francez al operei. Totul pe canavaua formată de imaginile locurilor, Cernăuţi, Bucureşti, Viena, Paris, legate, într-un fel sau altul, de biografia lui Celan. O biografie marcată de întâlniri excepţionale cu poete de talia lui Ingeborg Bachmann (1926- 1973) sau Nelly Sachs (1891-1970), cu scriitori germani din Grupul 47, dar şi de teribila maladie de care a suferit toată viaţa şi care l-a împins să se arunce în Sena de pe podul Mirabeau la 23 aprilie 1970.

Romanul lui Orwell, mereu actual

1984, romanul lui Orwell, nu pare să-şi piardă din actualitate nici după aproape şapte decenii de când a fost scris (1949). O dovadă recentă ne-o oferă rescrierea istoriei Primăverii de la Praga din august 1968 de către istoriografia oficială rusească. Prima televiziune moscovită a difuzat de curând un film documentar despre cunoscuta mişcare politică din Cehoslovacia. Documentarul este o apologie neruşinată a ocupării Cehoslovaciei de către tancurile sovietice. Scopul invaziei ar fi fost, conform reportajului intitulat „Pactul de la Varşovia – arhive declasificate”, „să împiedice NATO de a răsturna guvernul legitim de la Praga”. Se ştie că mişcarea a pornit de la voinţa comuniştilor cehoslovaci reformatori de a-l înlătura pe Novotny, preşedinte şi şef al partidului, ceea ce ar fi permis o schimbare în partid şi în stat. NATO n-a avut evident nici o contribuţie. „Normalizarea”, termen intrat atunci în vocabularul politic internaţional, ascundea o încercare, în cele din urmă reuşită, a URSS, sprijinit militar şi de alte state din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, de a readuce Cehoslovacia pe calea cea bună a comunismului de tip sovietic. După Berlinul de Est, 1953, şi Budapesta, 1956, era a treia tentativă de acest fel. Documentarul rusesc a primit o replică aspră din partea autorităţilor din Cehia şi din Slovacia. Interesant e că regimurile politice se mai schimbă, dar mentalităţile politice, nu. Putin vede astăzi istoria cu ochii de ieri ai lui Brejnev şi cu cei de alaltăieri ai lui Hruşciov.

Cenzurarea unui film

Filmul franco-marocan „Much love” al regizorului Nabil Ayouch, prezentat la Cannes anul acesta, a fost interzis în Maroc, sub cuvânt că „ultragiază grav valorile morale şi femeia marocană, aducând prejudicii flagrante imaginii regatului”. Filmul e o ficţiune bine documentată despre viaţa de noapte a prostituatelor din Rabat, despre complicitatea poliţiei şi despre politicieni corupţi. Autorităţilor marocane nu doar li s-au părut impudice imaginile, dar abătute de la politica corectă a unui stat islamic. Separarea politicii de religie nu reprezintă un interes pentru Maroc. Iar libertatea de expresie artistică, nici atât. Primăvara arabă, Marocul a evitat-o abil, prin câteva reforme cu bătaie scurtă, dar pe placul multora. Regele şi islamul rămân intangibili.

A murit părintele playmobilului

Horst Branstätter a inventat în 1974 figurinele din plastic cunoscute milioanelor de copii de la 4 ani în sus, precum şi construcţiile aferente de case, oraşe, spitale, gări, aeroporturi, centre de pompieri şi altele. 2,8 miliarde de piese aparţinând de 4 mii de tipuri. În vârstă de 82 de ani, inventatorul unuia din cele mai îndrăgite jocuri pentru copii, decedat pe 3 iunie, a continuat să meargă la firma al cărei proprietar era, moştenită de la tatăl său şi, bineînţeles, transformată, până în ultima zi. Pasiunea lui pentru jocurile inventate a rămas aceeaşi până la moarte.