Binefacerile cenzurii
Cât timp Germania a fost împărţită,
literatura din Republica Democrată
(partea de Est aflată sub ocupaţie
rusească) a cunoscut un fenomen
bizar: din cauza cenzurii, scriitori ale
căror cărţi nu puteau fi publicate la
editurile autohtone le vedeau tipărite
în ţara soră, Republica Federală.
Dincolo de aberaţia în sine, situaţia
ajunsese de-a dreptul comică, reputaţia
unui autor est-german crescând pe
măsură ce, interzis fiind acasă, cărţile
vedeau tiparul pe celălalt mal al Elbei,
rîul care separa Estul democrat de
Vestul federal. Şi cum federalii nu
pierdeau nici un prilej ca să-i sfideze
pe comunişti, mulţi autori est-germani
s-au pomenit că ajung în graţiile
criticii literare din Occident. În această
situaţie s-au aflat Wolf Biermann,
Uwe Johnson şi Hans Joachim Schädlich,
ultimul avînd parte de o primire
entuziastă în anii ‘70 în Germania
Federală. După unire, entuziasmul
s-a mai risipit o dată cu divulgarea
rolului de informatori STASI pe care
mulţi scriitori est-europeni (cazul
scriitoarei Christa Wolf e notoriu)
l-au avut. Oricum, din istoria literaturii
germane nu poate lipsi un capitol
succint, pe jumătate dramatic, pe
jumătate hazliu, despre scriitorii
cărora cenzura din Est le-a ridicat
cota în Vest.
Un citat cît o gafă
După Günther Grass şi Hellmuth
Karasek, anul 2015 a mai provocat
un gol prestigios în peisajul literelor
germane: criticul Fritz J. Raddatz,
de al cărui nume se leagă numeroase
polemici în universul atît de vanitos
al scriitorilor. Născut în 1931 la Berlin,
Raddatz a studiat germanistica şi
istoria artelor la Universitatea Humboldt
din acelaşi oraş, pentru ca în 1958
să fugă în RFG. Din 1960 a condus
Editura Rowohlt din Hamburg şi din
1977 Departamentul de cultură al
revistei locale, „Die Zeit”, de unde a
fost silit să-şi dea demisia în 1985,
în urma unei gafe care a făcut să
curgă rîuri de cerneală. Gafa a fost
prilejuită de un citat pe care Raddatz
pretindea că l-a găsit în memoriile
lui Goethe, citat pe care adversarii
l-au dovedit repede ca fiind fals. În
citat era vorba de o gară de tren de
care Goethe pomenea în timpul vizitării
unui ţinut din provincie, numai că
prima cale ferată în Germania avea
să fie deschisă în 1835, la trei ani
după moartea poetului. Şi cum nemţii
nu glumesc cu înşelătoriile, Raddatz
a trebuit să-şi caute de lucru. Gafa
l-a urmărit toată viaţa, ca învăţătură
de minte pentru ce păţeşti dacă îţi
laşi fantezia să zburde în afara surselor
bibliografice. De prisos să amintim
că, în România, dacă săvîrşeai o
greşeală asemănătoare, nu sufereai
nici o consecinţă.
Ultimul neamţ
În numărul 41 (2 octombrie 2015)
al revistei „Der Spiegel”, scriitorul
Botho Strauß publică un scurt eseu,
intitulat Der letzte Deutsche (Ultimul
neamţ), unde îşi mărturiseşte indignarea
faţă de valul de emigranţi care au
preschimbat cochetele Burg-uri
germane în tabere de încartiruire
mustind de mizerie. Împrumutînd
tenta sumbră a profeţiilor apocaliptice,
Botho Strauß afirmă că „prefer să
trăiesc în mijlocul unui popor muribund
decît într-unul în care, în numele
întineririi demografice, sînt amestecate
seminţii barbare într-o babilonie fără
capăt”. Din eseu nu lipsesc nici aluziile
la o conspiraţie menită a distruge
Germania prin inocularea unor etnii
cărora cu greu le poţi atribui statutul
de populaţie civilizată. Mai mult,
autorul afirmă că nemţilor li s-a furat
„suveranitatea în virtutea căreia se
pot declara împotriva emigrării”. Cum
Botho Strauß e un dramaturg de
calibru, rîndurile sale nu puteau trece
neobservate, cu atît mai mult cu
cît ele nu fac decît să oglindească o
stare de spirit generală. În plus, cum
în presa germană, aflată de decenii
sub un sever control ideologic, texte
precum cel al lui Botho Strauß sînt
exemple rarisime, reacţiile de consternare
a supraveghetorilor corecţi politic nu
au întîrziat să apară. În revista fanion
a multiculturalismului din Germania,
hebdomadarul „Die Zeit”, a apărut
articolul Die Selbstvernichtung eines
Autors (Autodesfiinţarea unui autor)
de Hans Hütt, al cărui ton vituperant
aminteşte de denunţurile proletcultiste
din fosta RDG. Hans Hütt nu se dă
în lături de a eticheta eseul lui Botho
Strauß drept un simptom de nebunie,
ba chiar o „glosolalie avîndu-şi originea
într-un spirit malign”. Fireşte Botho
Strauß se aştepta la o asemenea
replică într-o ţară în care, potrivit
unei vorbe la modă printre nemţi,
gazetăria este Lügenpresse (presa
minciunii).
