Globalizarea literaturii?
Dacă fenomenul scriitorilor care,
dintr-un motiv sau altul, îşi
abandonează limba maternă, în
favoarea uneia de mare circulaţie
(engleza, franceza, mai rar spaniola),
este larg răspândit încă din a doua
jumătate a secolului trecut, în ultimul
timp a apărut şi fenomenul contrar.
Scriitori vorbind limbi de circulaţie
restrânsă aleg să trăiască în marile
metropole culturale ale lumii – Paris,
Londra, New York –, dar continuă să
scrie literatură în limbile lor.
Ziarul israelian „The Jerusalem
Post”, în ediţia sa din 10 septembrie
2015, consacră un amplu material
grupului de scriitori israelieni care,
deşi nu mai trăiesc în Ţara Sfântă,
continuă să scrie literatură în limba
ebraică. Este vorba de nume cunoscute,
inclusiv dincolo de spaţiul acestei
limbi: Maya Arad (locuind în California,
cunoscută pentru romanele Alt loc.
Un oraş străin şi Demenţă bănuită),
Ola Groisman (care, deşi locuieşte în
Cambridge, scrie despre problemele
integrării evreilor ruşi în societatea
israeliană de azi), Admiel Kosman
(poet trăind în Germania), Reuven
Namdar (din New York, primul laureat
nerezident în Israel al prestigiosului
Premiu Sapir), Shelly Oria (tot din
New York), Lavie Tidhar (din Londra,
autor de stranii ficţiuni politice) şi
Ayelet Tsabari (din Toronto, singura
care scrie şi în engleză).
Operele acestor scriitori, traduse
în limbile ţărilor de rezidenţă, tratează
teme israeliene sau din realitatea
Orientului Mijlociu. Succesul lor pe
piaţa literară mondială nu este îngrădit
nici de limba de circulaţie restrânsă,
nici de subiectul particular.
De unde se poate vedea că literatura
se poate globaliza, dar limba ei nu.
Şi că piaţa internaţională nu aşteaptă
neapărat romane „cosmopolite”, ci
ficţiuni care să exprime autentic şi
convingător o filosofie de existenţă.
Rusia a refuzat să împrumute Suediei tablouri de Chagall
Conducerea Muzeului Milesgarden
din Stockholm a anulat vernisarea
unei expoziţii consacrate lui Marc
Chagall, din cauza refuzului
Ministerului Culturii din Rusia de a
aproba împrumutul a 48 de tablouri,
aflate în proprietatea Muzeului de
Stat Ermitaj, din Sankt Petersburg.
„Anterior, am avut discuţii foarte
constructive cu colegii noştri de la
Ermitaj, despre organizarea acestei
retrospective Chagall, care să conţină
şi lucrări esenţiale, mai rar văzute
de publicul occidental, aflate în Rusia.
Dar Ministerul Culturii de la Moscova
a refuzat să ne împrumute cele 48
de tablouri, fără de care expoziţia,
aşa cum o gândisem noi, nu mai poate
fi organizată”, au mai spus reprezentanţii
Milesgarden.
Motivul oficial, invocat de autorităţile
culturale ruse, au fost „garanţiile
insuficiente de securitate oferite
de Suedia pentru cele 48 de tablouri”.
Dar nimeni nu se îndoieşte că refuzul
este legat de actualul curs descendent
al relaţiilor dintre Moscova şi Occident,
ca urmare a crizei din Ucraina.
Decrepitudine şi melancolie
De curînd a apărut la Editura Steidl
din Göttingen volumul postum
Vonne Endlichkait de Günther
Grass, un mixaj de lirică şi proză
avînd drept ilustraţii un mănunchi de
desene făcute de autor cu propria sa
mînă. Pe lîngă amintiri, vise bizare sau
meditaţii în marginea unor teme actuale,
volumul conţine poezii caustice, de felul
lui Was gesagt werden muss (Ceea
ce trebuia spus), de pe urma căreia
Grass a fost declarat persona non grata
în Israel. De pildă, într-un poem din
volum Angela Merkel e tămîiată
drept „Mutti“, într-o manieră duios-corozivă
cu care Grass şi-a obişnuit cititorii
de-a lungul deceniilor. Imprevizibil,
maliţios şi contondent, Grass îl laudă
pe Stefan George, harismaticul spirit
care dispreţuia fără menajamente ideea
de democraţie, îl ciupeşte în chip de
tachinare pe prietenul Hans Magnus
Enzensberger şi se declară fără rezerve
un adept al ideii profetice prin care
împăratul Wilhelm al II-lea visa să facă
din Germania „Das Salz der Erde” (Sarea
Pămîntului). Nu lipsesc trimiterile
maliţioase la situaţia catastrofală din
Grecia sau Afganistan, pentru ca în
privinţa cauzelor care au dus la criza
financiară mondială, Grass să afirme
că germanii sunt „înfăşuraţi în mreje
de minciună”. În alte pagini, tonul
corozivului autor se înmoaie, melancolia
trecînd în prim plan spre a dezvălui un
Grass nostalgic, pe care perspectiva
morţii îl înfioară. Dar nota distinctivă
a volumului stă în ilustrarea textelor
cu desene făcute chiar de Grass, scriitorul
arătînd o îndemînare sigură în legarea
tuşelor de cărbune. Una din poezii îşi
întîmpină cititorul cu un vers premonitor,
pe care autorul decedat pe 13 aprilie
2014 îl scrie cu seninătate macabră:
„Numai ea, moartea, este mereu aici.”
Aşteptăm ca volumul să fie tradus în
limba română, cu atît mai mult cu cît
titlul, conţinînd o greşeală patentă care
a fost lăsată de editor neschimbată,
în acord cu dorinţa testamentară a lui
Grass. În germană, titlul corect ar suna
Volle Endlichkeit (Finitudine desăvîrşită),
numai că Grass a preferat Vonne
Endlichkait, variantă în faţa căreia flerul
traducătorilor va fi pus la grea încercare.
Să fie vorba de Wonne. Endlichkeit
(Voluptate. Finitudine), o formulă
paradoxală prin care Grass ar îmbina
două extreme: plăcerea şi finitudinea
vieţii?
Un muzeu între podgorii
În oraşul Kassel (landul Hessen)
s-a inaugurat anul acesta Muzeul
„Grimm”, destinat memoriei celor
doi fraţi (Jacob şi Wilhelm), care
au încîntat, cu poveştile lor, copilăria
generaţiilor de nemţi. Muzeul a
fost ridicat pe culmea unui deal cu
podgorii din marginea oraşului Kassel,
vizitatorii putînd vedea, de pe promonoriul
muzeului, cele două turnuri
de veghe ce străjuiesc „Piaţa fraţilor
Grimm” din oraşul vechi. Chiar dacă,
la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război
Mondial, din vechiul oraş nu mai
rămăseseră decît ruinele, nemţii l-au
refăcut piatră cu piatră, adăugîndu-
i acum, pe colina apropiată, un
edificiu cu o suprafaţă de 1270 de
metri pătraţi, ale cărui cheltuieli
s-au ridicat la 30 de milioane de euro.
Exponatele din muzeu, de la poze
şi manuscrise pînă la ediţii bibliofile,
redau detalii din viaţa şi opera
celor doi cărturari. Fraţii Grimm au
locuit în Kassel între 1798 şi 1829,
perioadă în care şi-au publicat volumele
de basme, alături de monumentala
Gramatică germană, o enciclopedie
tratînd feluritele dialecte ale limbii
indo-germane, cu etimologia şi flexiunea
lor.
Creatorul lui Urmel
Un descendent merituos al fraţilor
Grimm a fost Max Kruse, pe care
criticii îl consideră ultimul mare
clasic al acestui gen literar. Kruse
s-a născut în Bad Kösen (cartierul
estic al oraşului Naumburg-Saale din
landul Sachsen-Anhalt) în 1921,
moştenind pasiunea cărţilor pentru
copii de la mama, a cărei meserie de
creatoare de păpuşi i-a insuflat de
timpuriu dorinţa de a face ceva similar.
De altfel, prima carte a scris-o la
rugămintea mamei, în 1952, pentru
ca apoi să publice alte 11 titluri. Prima
carte (Leul a scăpat) a fost ulterior
ecranizată sub forma unui film de
benzi desenate, pentru ca în 1969
Kruse să-şi capete notorietatea cu
volumul Urmel aus dem Eis (Urmel
din gheaţă), în paginile căruia sînt
descrise aventurile unei fiare, congelate
secole la rînd într-o banchiză de
gheaţă, de unde este trezită de ştiinţa
modernă. Urmel va deveni cel mai
celebru personaj al volumelor lui
Kruse, un fel de Pif în variantă nem-
ţească, scriitorul vînzînd în timp peste
800 000 de exemplare. Pe 4 septembrie,
Max Kruse a murit la Penzberg,
în Bavaria de Sus, în vîrstă de 93
A de ani.
