Artiştii Holocaustului,
vernisaţi la Berlin
27 ianuarie, ziua în care, în 1945,
trupele sovietice au eliberat
Auschwitz-ul, este data la
care, în fiecare an, marcăm
Ziua Internaţională de Comemorare
a Holocaustului.
Anul acesta, autorităţile germane,
împreună cu cercetătorii de la Yad
Vashem din Ierusalim, au decis să
organizeze cu acest prilej o manifestare
unică. 100 de tablouri, pictate de 50
de artişti evrei din Europa în timpul
Holocaustului (dintre care 24 au fost
exterminaţi de nazişti), au fost vernisate
în capitala Germaniei, la Muzeul
Naţional de Istorie, într-o expoziţie
la a cărei inaugurare a participat şi
cancelarul Angela Merkel.
Tablourile provin din colecţia Yad
Vashem şi este pentru prima dată
când părăsesc Israelul. Nu toate sunt
semnate de artişti faimoşi (deşi
înregistrăm şi nume ca Felix Nussbaum
sau Ludwig Meidner), dar toate, pictate
în lagăre de exterminare sau de muncă,
în ghetouri sau în ascunzători, aduc
o mărturie cutremurătoare despre
suferinţele îndurate de artiştii evrei,
ca şi de oamenii simpli, dar şi despre
puterea pe care o are arta, capabilă,
iată, să înfrunte barbaria şi să păstreze
memoria.
La vernisajul de la Berlin a participat
şi pictoriţa israeliană Nelly Toll, singura
dintre cei 50 de artişti aflată în viaţă.
Ea a declarat (conform cotidianului
israelian „Yedioth Ahronot” din 26
ianuarie a.c.) că speră ca tinerii,
germani şi nu numai, care îi vor vedea
tablourile să se întrebe ce grozăvie
a făcut-o să picteze aşa ceva. Şi, astfel,
să cunoască ororile nazismului şi
tragedia Holocaustului.
Istoria unui viol
Am scris în aceste pagini despre
bestseller-ul de acum câţiva ani
intitulat, Să terminăm cu Eddy
Belleguele, romanul unui tânăr
francez necunoscut, care semna
Edouard Louis, în care autorul povestea
cum devenise victima unui viol. Şocul
provocat de carte era cu atât mai
mare cu cât autorul-protagonist
era gay şi reuşise să-şi scandalizeze
cu mărturia lui întreaga familie. Între
timp, graţie şi succesului romanului,
peste 300.000 de exemplare vândute,
familia şi-a revizuit poziţia şi a reluat
raporturile cu fiul risipitor. În cartea
recentă, Istoria violenţei, totul este
reluat din perspectiva teoretică a
cauzelor şi efectelor violenţei în
relaţiile sociale şi personale din Franţa
anilor 2000. Nu lipsesc referinţele la
politic. Violul fusese opera unui
musulman, pe care Eddy nici nu l-a
reclamat finalmente, încercând să-şi
explice lui însuşi reacţia contradictorie
pe care a avut-o ca victimă a agresiunii
sexuale suferite, în care se amestecau
atât dorinţa, cât şi perversiunea, atât
tandreţea, cât şi ura. „O vreme am
devenit rasist”, mărturiseşte astăzi
Edouard Louis, dată fiind originea
agresorului. Familia lui a basculat ea
însăşi în tabăra Frontului Naţional şi
întreaga comunitate locală a votat
Frontul la alegerile trecute. Fără
îndoială, noua carte va stârni reacţii
similare, de admiraţie şi de refuz, ca
şi precedenta. Deja în „Magazine
littéraire”, chiar înainte de intrarea
cărţii în librării, se putea citi: „Fiecare
pagină a acestei improvizaţii ne oferă
un motiv s-o ardem”.
Iubirea triunghiulară
Pe 4 noiembrie trecut a murit René
Girard (1923-2015), a cărui carte
Minciună romantică şi adevăr
romanesc din 1961 a fost pentru
mulţi cititori din generaţiile vechi de
la noi una de căpătâi. Ca şi Lucruri
ascunse de la începutul lumii din
1978 sau Ţapul ispăşitor din 1982.
Specialist în literatură comparată,
Girard a revoluţionat antropologia
culturală cu teza faimoasă despre
triunghiul care defineşte dorinţa,
teză bazată pe opera lui Cervantes,
dar şi pe a lui Stendhal sau Proust.
Într-un număr din „L’Obs”, după
moartea sa, Benoît Chantre, un emul
al lui Girard, pe care l-a însoţit în
îndelungatul lui periplu la universităţi
din SUA, reface pe scurt biografia
acestuia, începând cu adolescenţa
rebelă, când Girard a fost de câteva
ori exclus din colegiu ca o loază (cancre)
ce era şi când, ca pedeapsă, tatăl său
l-a obligat să petreacă ore întregi
citind într-o mare bibliotecă publică,
şi încheind cu anii 2000, când, perfect
lucid şi fermecător intelectual ca
întotdeauna, n-a mai fost capabil
decât să-şi povestească amintirile,
întrerupând orice comerţ cu operele
şi ideile care îl bântuiseră întreaga
viaţă. Mai mult: Chantre spune că
Girard era obsedat de ideea că teza
primei sale cărţi, care se regăsea şi
în celelalte, aceea a triunghiului
dorinţei, nu era valabilă. N-a mai fost
în stare să ofere o versiune diferită.
Din fericire, am spune.
Numai ce se repetă semnifică
Adagiul semioticienilor de odinioară
se verifică şi în politică. Un
istoric reaminteşte crizele
provocate în Franţa din ultima
sută şi jumătate de ani de problema
imigraţiei masive. Cea dintâi a avut
loc în anii 1880, când apare şi prima
lege referitoare la naturalizare şi
când înfloreşte prima oară temerea
că străinii pot deveni un pericol
economic şi social major. (În România,
discuţia asupra articolului din
Constituţie care reglementa situaţia
evreilor şi care i-a oferit lui Caragiale
tema Scrisorii pierdute are loc în
aceeaşi perioadă.) După 1918, două
milioane de străini munceau în
Franţa postbelică: după 1929, odată
cu criza, între 300 şi 500.000 dintre
aceştia au fost expediaţi în ţările de
origine. În 1933, o lege interzice
alogenilor să practice medicina.
În fine, astăzi... În pofida asemănărilor,
două caracteristici ale epocii actuale
le fac irelevante. Ambele crize
identitare au condus la războaie
mondiale, ceea ce acum nu mai este
probabil. Gradul de toleranţă a
crescut simţitor, ca şi derivele. Scrie
istoricul francez: „În 1895, Toulouse-
Lautrec îl desenează pe clovnul
Chocolat, sclavul devenit artist,
ca având un cap de maimuţă...
Caricatura nu provoacă nici o reacţie.
Astăzi aşa ceva ar fi de neînchipuit”.
E vorba nu de caricatură, ci de reacţie:
un partizan al FN a numit-o pe
ministra de culoare a Justiţiei
maimuţă, dar reacţia l-a exclus
practic din viaţa politică.
Un poet uitat
S-au împlinit 150 de ani de la
moartea lui Friedrich Rückert,
un poet pe care astăzi nu-l mai
citesc decît calofilii înveteraţi.
De numele lui se leagă nu atît o
operă anume, cît uşurinţa neverosimilă
cu care putea deprinde limbi străine.
Se spune că avea nevoie de şase
săptămîni pentru a învăţa o limbă,
spre bătrîneţe ajungînd să ştie nu
mai puţin de 44 de idiomuri. Traducerea
pe care a făcut-o Coranului e considerată
cea mai lizibilă variantă din limba
germană. Rückert avea convingerea
că toate religiile se trag dintr-un
mit primordial din înţelesurile căruia
s-au desprins ulterior toate distincţiile
viitoarelor confesiuni. Născut în
1788, la Schweinfurt în Frankenland
(Franconia), Rückert a avut ghinionul
de a fi contemporan cu Goethe, a
cărui celebritate l-a eclipsat pînă la
a-l cufunda astăzi într-o uitare
nemeritată.
