Jurnalul Annei Frank şi
controversa drepturilor de autor
Nu numai infama Mein Kampf a lui
Hitler, ci şi o altă carte din cel de-Al
Doilea Război Mondial (dar de o
valoare morală diametral opusă)
stârneşte controverse, odată cu intrarea
în domeniul public.
Este vorba de cutremurătorul jurnal
al adolescentei Anna Frank, exterminată
de nazişti la Bergen-Belsen, împreună
cu mama sa şi cu sora Margot, cu numai
trei săptămâni înainte de eliberarea
lagărului de către Aliaţi. Descoperit
de către tatăl ei, Otto Frank (singurul
supravieţuitor al Holocaustului, dintre
membrii familiei), jurnalul adolescentei
din Olanda avea să devină una dintre
cele mai cunoscute şi, în acelaşi timp,
mai cutremurătoare mărturii ale distrugerii
evreimii europene de de către nazişti.
Începând din 1963, drepturile de
autor asupra Jurnalului au fost deţinute
de către Fundaţia Anna Frank, din Elveţia,
înfiinţată de Otto Frank. Anul acesta
s-au împlinit cei 70 de ani prevăzuţi
de legislaţia drepturilor de autor, iar
textul ar trebui să intre în domeniul
public. Un parlamentar francez, Isabelle
Attard, şi un universitar din Nantes,
Olivier Netzscheid, s-au şi grăbit –
relatează cotidianul „Yedioth Ahronot”
dinTel Aviv, în ediţia sa din 5 ianuarie
2016 – să facă public textul, în mod
gratuit, pe siturile lor de internet.
Argumentul celor doi a fost de ordin
moral: antisemitismul, în creştere în
societatea occidentală, se cade combătut
cu asemenea documente autentice,
provenite de la victimele Holocaustului.
Din păcate, injţiativa lui Isabelle
Attard şi Olivier Netzscheid trece cu
prea multă uşurinţă peste un aspect
deloc de neglijat. Ceea ce intră, de la
1 ianuarie 2016, în domeniul public,
este doar textul conţinut de manuscrisul
găsit de Otto Frank în podul fostei sale
locuinţe, la întoarcerea din lagăr. Textul
editat este opera lui Otto Frank, care
l-a descifrat, l-a ordonat, a eliminat
fragmentele ininteligibile sau confuze
şi l-a prevăzut cu note şi explicaţii. Ultima
ediţie, definitivă, a textului îngrijit de
Otto Frank a apărut în 1986 şi de-abia
în 2036 va intra în domeniul public.
Nici un argument moral nu este
suficient pentru a explica gestul de a-ţi
însuşi opera unui editor, sub pretextul
că manuscrisul original a intrat în domeniul
public. Intrarea în domeniul public nu
înseamnă decât că orice cercetător
are dreptul să facă o nouă ediţie, fără
a mai plăti drepturi autorului sau urmaşilor
acestuia. Nicidecum nu poate fi însuşită
o ediţie realizată de altcineva, căci editorul
unui text are propriul său drept de autor
asupra versiunii.
Între timp, controversa continuă.
Isabelle Attard a acuzat Fundaţia
Anna Frank de „lăcomie”, în timp ce
fundaţia a ameninţat cu procese pe
oricine va publica jurnalul în versiunea
stabilită de Otto Frank.
Şi la alţii, ca la noi
Cititorii noştri vor fi auzit de
candidatul-surpriză la învestitura
Partidului Conservator pentru
preşedinţia SUA, miliardarul
în imobiliare Donald Trump. Acesta
s-a făcut remarcat prin derive de
idei şi de vocabular care l-ar umple
de invidie pe Vadim Tudor, dacă
pe lumea cealaltă ar exista internet.
Pentru Mr. Trump, mexicanii sunt
nişte „violatori”, iar chinezii nişte
„trişori”. Nu doar unii dintre ei,
toţi, cu mic cu mare. Cât despre
musulmani, ei ar trebuie întorşi
de la graniţă, „fiindcă valorile lor
sunt în contradicţie cu ale noastre
şi cu modul de viaţă american”.
Partea proastă este, pe de o parte,
că şi alţi candidaţi republicani se
exprimă la fel. Ben Carson,
principalul rival al lui Trump, are
aceeaşi părere despre sirienii care
doresc să imigreze în SUA: ei
ar tebui controlaţi la graniţă ca
nişte „câini turbaţi”. Pe de altă
parte, Trump şi Carson speculează
politic spaima americanului de
rând din cauza provocărilor Daech
şi Al-Qaida, ceea ce le garantează
succesul în ochii unei treimi
din electorat. Deocamdată. Cum
şi-au pus în cap şi sexul frumos,
prin aprecieri falocrate, e probabil
ca, indiferent cine va obţine
învestitura republicanilor, să
piardă partida. Nu vrem să ne
amestecăm în treburile interne
ale marelui stat de peste Atlantic
sugerând prognoze, dar nu putem
să nu remarcăm aerul medieval
pe care îl respiră largi categorii
de intelectuali, în SUA, ca şi la
noi, ca şi demagogia populistă
a unor politicieni, în creştere
alarmantă de la o vreme. Când
te gândeşti că în unele state sudice
din SUA creaţionismul face obiect
de studiu obligatoriu în şcoală,
mintea îţi fuge mintenaş la slăvirea
moaştelor atâtor sfinţi ortodocşi
de către concetăţeni ai noştri,
convinşi că moaştele vindecă
bolile trupului, la fel cum creaţioniştii
americani sunt convinşi că omul
a fost creat de Dumnezeu, cu doar
câteva mii de ani în urmă, împotriva
probelor ştiinţifice strânse de
la Darwin încoace.
Ce limbă vorbesc papagalii
Iată o chestiune mai complicată
decât ni se pare nouă care avem
o unică limbă oficială şi puţine
idiomuri locale. Un articol din
decembrie trecut din „The Wall
Street Journal” de la New York
pune întrebarea pornind de la
situaţia din Nigeria, unde se vorbesc
520 de limbi. Sigur, există engleza,
limbă oficială, dar comercianţii de
papagali vorbitori au dificultăţi
să-şi vândă marfa în o mulţime de
locuri în care engleza nu e cunoscută.
Nigeria e una din cele mai întinse
ţări din lume şi cea mai mare din
Africa, aşa că astfel de locuri sunt
cu miile iar vorbitorii cu milioanele.
Dificultatea e cu atât mai mare, cu
cât nici cele mai obişnuite onomatopei,
care încearcă să reproducă „limbajul”
păsării cu pricina nu sunt identice
şi uneori nici măcar asemănătoare
de la o regiune la alta. Iar „limbajul”
joacă un rol primodial în coerenţa
comunităţii papagaliceşti. În
consecinţă, papagalii imitatori ai
vocii umane dispar în acelaşi ritm
cu locuitorii, uneori sub 100, ai
diverselor triburi, ei înşişi pe
cale de dispariţie. În marile oraşe,
papagalii repetă tot mai des alte
sunete decât acelea din limba
oamenilor, cum ar fi cele emise de
sirenele echipajelor de poliţie sau
de clacsoanele automobilelor. Bieţii
papagali meritau o altă soartă.
Un abuz şi deopotrivă
o impoliteţe
În decembrie 2015 Universitatea
din Salzburg i-a retras lui Konrad
Lorenz titlul de doctor honoris causa
pe care tot ea i-l acordase în 1983.
Motivul? În timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial savantul austriac a
fost medic în Wehrmacht-ul nazist.
Decizia a provocat o stupoare justificată,
întrucît, părintele etologiei şi autorul
unor cărţi fundamentale despre
comportamentul animalelor are un
prestigiu prea ferm pentru a putea
fi clătinat de o simplă sancţiune
ideologică. Dimpotrivă, reputaţia lui
va creşte prin căpătarea aurei de
victimă a unui abuz stupid. În plus,
e greu de crezut că în 1983 comisia
însărcinată cu acordarea distincţiei
nu ştiuse aceste detalii din biografia
medicului. Şi atunci ce s-a schimbat
pînă într-atît de profund în amosfera
Universităţii încît să se ajungă la o
măsură atît de aberantă? S-a schimbat
libertatea spaţiului academic din
Salzburg. În 1983, profesorii universitari
erau încă liberi, astăzi sînt copleşiti
de o corectitudine politică folosită
drept mijloc de răzbunare postumă.
E de prisos să ne întrebăm dacă
intelectualii cu simpatii marxiste
cărora Universitatea din Salzburg
le-a acordat de-a lungul deceniilor
acelaşi titlu vor fi sancţionaţi cu aceeaşi
promptitudine. Fireşte, nu vor păţi
nimic. În timpul vieţii, Konrad Lorenz
(1903-1989) a primit de zece ori
distincţia de doctor honoris causa, şi
pînă acum nici o universitate nu a
săvîrşit eroarea de a i-o retrage. Cazul
de la Salzburg e mai mult decît o gafă,
este o impoliteţe postumă faţă de un
strălucit gînditor.
Ce să citim în 2016
Dacă sfârşitul anului e vremea
topurilor, începutul de an nou e
perioada recomandărilor de
lectură. Presa străină se întrece
deja în liste de cărţi, pe literaturi, pe
epoci, sau de-a valma. Intrăm şi
noi în joc, spicuind, deocamdată,
apariţii de ianuarie şi februarie. Pentru
ianuarie, debutul lui Sunil Yapa, Inima
e un muşchi de mărimea pumnului,
despre o zi în Seattle, în 1999,
când au loc protestele împotriva
Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Tot pentru ianuarie, Veblen la purtător,
de Elizabeth McKenzie, povestea doar
în parte amuzantă a unui cuplu de
tineri, Veblen şi Paul, plină de probleme
şi de obstacole, deşi ei sunt, altminteri,
oameni minunaţi. Pentru februarie,
Yann Martel, Munţii înalţi ai Portugaliei,
despre 100 de ani din istoria Portugaliei,
pornind de la o mitică vânătoare, şi
Moarte subită, de Alvaro Enrigue,
despre Caravaggio şi despre... tenis.
De citit în original şi, cândva, în
traducere.
