„Mein Kampf“, reeditată?
La 90 de ani de la publicarea cărţii
lui Hitler, scrisă în închisoarea
Landsberg din Bavaria, cu ajutorul
lui Rudolf Hess, chestiunea reeditării ei dă naştere unor polemici aprinse
în Franţa. Intrată în domeniul public,
„Mein Kampf” poate fi retipărită de
oricine. Editura franceză Fayard
manifestându-şi intenţia, reacţiile au
fost prompte şi foarte dure. În miezul
lor, nu e, la drept vorbind, problema
conţinutului cărţii, părerile politologilor
şi istoricilor fiind împărţite în privinţa
rolului efectiv jucat de carte în nazism,
ci oportunitatea reeditării ei actuale,
în condiţiile sporirii ideologice şi
politice a extremei drepte în Europa.
Altminteri, „Mein Kampf” poate fi
citită de ani buni pe internet. În
România, ea a fost republicată imediat
după 1989, când au apărut formaţii
legionare şi partide extremiste, iar
efectul a fost minim. Nici de vreo
dezbatere serioasă n-a fost vorba. Cu
atât mai puţin azi, când România se
numără printre puţinele ţări europene
în care nu mai există nici un pericol
al extremei drepte. Asta nu înseamnă
că suntem de părere că reeditarea
cărţii lui Hitler e binevenită sau
necesară. Nu e nici una, nici alta. Cele
700 de pagini ale ediţiei princeps din
1925 ţin de cea mai scabroasă pornografie
politică.
Cei şase James Bond
O succintă caracterizare a celor şase
superspioni englezi deveniţi celebri
sub indicativul agentul 007, în
douăzeci şi patru de filme din 1965
încoace, ne oferă un hebdomadar
francez. Cel dintâi este scoţianul (deşi
Ian Fleming, creatorul personajului,
voia un englez) Sean Connery, socotit
până azi James Bond paradigmatic.
Îi urmează un australian, George
Lazenby, tip de sportiv, macho, arogant,
care nu deţine rolul decât într-un
singur film şi e practic uitat după
aceea. Al treilea este, în fine, un englez
get-beget, Roger Moore, refuzat cu
ocazia primului film din serie, ca prea
tânăr, tipul „ginerelui ideal”, elegant
şi prezentabil, care s-a impus printr-o
notă de ironie absentă la predecesorii
săi. Vine rândul galezului Timothy
Dalton, care introduce o notă de
gravitate, cu o picătură de tragic în
rol. Irlandezul Pierce Brosnan nu
jucase nici un rol mai acătării înainte,
dar e rapid asumat de public ca agentul
007. Cel din urmă, al şaselea şi al
doilea englez, este Daniel Craig, tip
de bodigard şi de bătăuş, în stil american
(de remarcat că nici un actor american
n-a jucat rolul!), cel mai costisitor
dintre toţi, dată fiind înclinarea regizorilor
de azi către filmele de acţiune şi
violenţă fizică, zece la număr, în care
agentul 007 distruge tot ce-i iese în
cale. Succes de public, garantat, deşi
filmele cu Craig protagonist sunt
mediocre.
Homo sapiens
Best-seller mondial, „Sapiens”,
cartea lui Yuval Noah Harari,
rescrie istoria umanităţii dintr-un
unghi inedit şi într-o manieră
palpitantă. Iată un fragment edificator
din interviul acordat de autor, 39 de
ani, diplomat de la Oxford, profesor
la Universitatea Ebraică din Ierusalim,
revistei franceze „L’Obs”
la începutul lui noiembrie,
ca răspuns la întrebarea
cum a reuşit Homo sapiens,
care nu era la origine decât
un animal ca oricare altul
din Africa, să domine toate
celelalte specii şi să
cucerească lumea: „Graţie
zvonurilor! Imensul avantaj
pe care Homo sapiens l-a
avut asupra concurenţilor
săi, robustul Neandertal,
Homo erectus şi ceilalţi,
este efectiv practica vorbăriei
şi, mai ales, capacitatea lui de a crea
ficţiuni, care se află la baza oricărei
societăţi. Cincizeci de persoane pot
coopera, cunoscându-se, ca membrii
unei familii sau ca prieteni. Dar când
e vorba de mii, cooperarea se face
cu ajutorul ficţiunilor, a miturilor
comune, precum credinţa într-un
Dumnezeu, în existenţa raiului, în
bani, în ideea de naţiune sau în aceea
de drepturi ale omului. Specific lui
Homo sapiens este de a fi singurul
care vorbeşte, şi nu numai pentru
a descrie realitatea, ci şi pentru a
crea una în întregime nouă. Nu ştim
cu adevărat de ce. Conform teoriei
celei mai răspândite, mutaţii genetice
accidentale au schimbat cablajul
intern al creierului şi au dat naştere
apariţiei unor forme noi
de a vorbi şi de a comunica.”
Harari vede, ca şi alţii, în
Homo sapiens specia cea
mai inovatoare şi totodată
cea mai distrugătoare –
ucigaşă, spune el – de pe
pământ. Cât priveşte mult
discutata ei dispariţie,
istoricul israelian e de
părere că Homo sapiens
nu va dispărea, ci se va
metamorfoza într-un secol
sau două într-o fiinţă
bionică, mai deosebită de
omul actual decât este acesta de
cimpanzeu. Originală este şi ideea
lui Harari despre cea mai potrivită
formă de organizare socială, care
ar fi imperiul. Globalizarea din vremea
noastră este o refacere a imperiilor
de altădată la o scară mai mare, iar
popoarele cele mai importante de
astăzi, Franţa, Germania, Anglia,
China, Spania şi restul au vorbit în
trecut limbi imperiale.
De ce a devenit de dreapta intelectualitatea franceză
Moartea lui André Glucksmann
survine într-un moment critic
pentru intelectualitatea franceză.
Aidoma lui, numeroşi intelectuali
marcanţi, proveniţi din mişcările
studenţeşti din 1968, au virat de la
stânga la dreapta politică în ultimii
ani. Presa franceză de stânga se
întreabă din ce în ce mai des căror
cauze trebuie atribuit acest viraj.
Totodată e vorba de faptul că prestigiul
dreptei intelectuale este, pentru prima
oară în istoria Franţei, cu excepţia
epocii de imediat după al doilea război
mondial, superior celui al stângii.
Lucru cu atât mai de neînţeles, cu cât
ultimele alegeri prezidenţiale şi
parlamentare i-au readus la putere
pe socialişti, după seceta care i-a
pârjolit după dublul mandat al lui
Mitterrand. Politicul şi politica nu
merg neapărat mână în mână, altfel
spus, teoria nu susţine şi nu urmează
în toate cazurile practica politică.
Supremaţia dreptei intelectuale în
deceniile din urmă are mai multe
cauze, principala constând în declinul
ideii de stânga politică într-o Europă
democratică ale cărei graniţe s-au
lărgit dincolo de cortina de fier,
cuprinzând majoritatea fostelor ţări
comuniste. O îmbrăţişare care s-a
dovedit mortală pentru comuniştii şi
socialiştii francezi. Chiar dacă socialiştii
s-au ţinut departe de o platformă
comună cu comuniştii, precum aceea
sub lozincile căreia a fost inaugurată
preşedinţia lui Mitterrand, iar în
prezent nu vor să aibă nimic de-a face
cu radicalii de stânga care i-au măcinat
din interior pe comunişti. Aşa se
explică disperarea cu care presa
socialistă caută figuri majore de
intelectuali de stânga, altădată majoritari,
spre a-i opune unui vălmăşag ideologic
de dreapta, pe care presa însăşi l-a
creat. Artificiu fără rezultat. Mai ales
când între figurile pretins majore ale
stângii actuale îi numeri pe Alain
Badiou şi pe alţi comici expiraţi ai
ideologiei maoiste. Poate doar când
vor învăţa din sinistra (etimologic:
stânga!) experienţă a ţărilor est şi
central-europene aflate vreme de
aproape jumătate de secol sub dominaţie
comunistă, socialiştii francezi vor
înţelege de ce şi i-au înstrăinat pe cei
mai mulţi intelectuali. Nu e destul să
încerci să diferenţiezi socialismul à
la française de azi de aşa-zisul socialism
de stat, cum a fost rebotezat comunismul
din trecutul părţii noastre de lume,
ca şi cum ar fi (ar putea fi!) două
socialisme şi comunisme diferite. E
vorba de la même Jeannette autrement
coifée. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.
Altceva cu adevărat ar fi socialdemocraţ
ia germană sau suedeză, de
care însă socialiştii francezi nu vor să
audă.
