Participarea românească la Târgul de Carte de la Praga
În perioada 12-15 mai 2016, la
Palatul Expoziţional din Praga
s-a desfăşurat cea de-a 22-a
ediţie a Târgului de Carte – „Svìt
knihy” (Lumea cărţii). Buna
colaborare între organizatorii
cehi, pe de o parte, şi instituţiile
româneşti (Ministerul Culturii, Institutul
Cultural Român), pe de altă parte,
a permis şi în anul acesta participarea
câtorva scriitori români la această
prestigioasă manifestare. Poeţii Răzvan
Ţupa şi Iulian Tănase au citit din
ultimele lor volume (Corpuri relaţionale,
şi, respectiv, Teoria tăcerii), iar
prozatoarele Ana Maria Sandu şi
Ioana Bâldea Constantinescu, din
romanele lor apărute recent (Aleargă,
şi, respectiv, Dincolo de portocali).
La standul românesc, aflat în partea
centrală a Palatului, a avut loc şi
lansarea unor noi traduceri din literatura
română. Filozoful Ciprian Vălcan a
prezentat cartea de eseuri Metafizica
bicicliştilor, scrisă împreună cu Dana
Percec şi tradusă în cehă de Hana
Herrmannová (Metafyzika cyklistù,
Praha 2015), iar graficianul Adrian
Barbu a lansat versiunea cehă a
biografiei unui eroic pilot ceh din
Al Doilea Război Mondial, Aripi de
oţel, scrisă de artist sub formă de
bandă desenată, după mărturiile
istorice strânse de Jiøí Šitler, fostul
ambasador al Cehiei în România
(Ocelová køídla, traducere de Jiøí
Našinec, Praha 2015). În ultima zi
a Târgului a ajuns de la Bucureşti
poetul, publicistul şi traducătorul
Mircea Dan Duţă, aducând trei numere
proaspăt tipărite ale revistei Romano-
Bohemica (editată de Facultatea de
Limbi Străine, redactorul-şef: Sorin
Paliga), dedicate atât traducerilor din
poezia şi proza contemporane cehe în
limba română, cât şi traducerilor „în
sens invers”, adică din literatura română
de azi în limba cehă. Întâlnirea traducătorilor
s-a desfăşurat sub un titlu elocvent:
„Víme o sobì”, adică „Ştim unii de alţii”.
Libuše Valentová
Ecouri
În ediţia sa din 28 aprilie, La Quotidiana, revista comunităţii romanşe din
Elveţia, publică o notă despre articolul O evocare a lui Gion Deplazes, semnat
de Magdalena Popescu-Marin în numărul 13/2016 al României literare.
Relatarea din pagina doi a revistei romanşe rezumă articolul omagial, alături
de un facsimil din România literară. Sunt ecouri care, fireşte, nu pot decât
să ne bucure.
Concursul „Ingeborg Bachmann“
În fiecare an oraşul austriac
Klagenfurt găzduieşte concursul
de lectură publică „Ingeborg
Bachmann”, cîştigătorul primind
un generos premiu de 25.000
de euro. Condiţia participării e
citirea unui text inedit, în limba
germană, pe care juriul îl va judeca
în direct, sub camerele posturilor de
televiziune ORF (Austria) şi 3sat
(Germania). Cei invitaţi să intre în
întrecerea calofilă sînt în număr
de 14, la fel ca anul trecut, cu deosebirea
că distribuţia pe sexe din 2015 a
stîrnit reacţii de nemulţumire, femeile
fiind privilegiate în chip vădit, dovadă
că din 14 participanţi 10 aparţineau
sexului frumos. În consecinţă,
anul acesta juriul s-a hotărît să-i
mulţumească pe toţi, alegînd soluţia
egalităţii reprezentative: şapte scriitoare
şi tot atîţia scriitori. Dintre femei,
nemţoaicele Ada Dorian, Isabelle
Lehn, Astrid Sozio und Julia Wolf,
austriaca Stefanie Sargnagel şi britanica
Sharon Dodua Otoo. Dintre bărbaţi
atrag atenţia austriacul Marko Dinic,
nemţii Selim Özdogan, Bastian
Schneider şi Jan Snela, elveţianul
Dieter Zwicky. Laureata de anul trecut
a fost o femeie, Nora Gomringer, iar
gurile rele prevestesc acelaşi deznodămînt
în privinţa genului şi anul acesta.
Şi să mai spună cineva că esteticul,
păzit chipurile de imperativul autonomiei,
e scutit de ingerinţe ideologice.
Între kitsch şi melodramă
Deşi Cătălin Dorian Florescu scrie în germană şi e cetăţean elveţian,
noul său roman, Bărbatul care aduce norocul (Der Mann, der das
Glück bringt, Editura C. H. Beck, München, 2016) se inspiră cu precădere
din etosul românesc. Protagonista se numeşte Elena şi nu a apucat
să-şi cunoască prea bine mama, despre care ştie doar că s-a născut în
Delta Dunării în 1920. Pandantul ei masculin, Ray, creşte într-un orfelinat
din New York, fără să ştie mare lucru despre părinţii lui. Nici măcar nu
poate spune din ce ţară europeană au emigrat în America la începutul secolului
XX. Ajuns la maturitate, Ray îşi descoperă virtuţi de actor, pe care şi le pune
în lumină într-un teatru improvizat în pivniţa unei case din New York. Cititorului
nu i se spune de la început ce legătură poate fi între Elena şi Ray, pînă cînd,
în capitolul al şaselea (din opt cîte numără cartea), Elena se hotărăşte să facă
o călătorie în America, pentru a împrăştia cenuşa mamei peste Oceanul Atlantic.
De aici încolo ficţiunea capătă o pronunţată tentă istorică, fiindcă Elena ajunge
în metropola americană cu o zi înaintea lui 11 septembrie 2001. Îi e dat să
fie martora pe viu a evenimentelor, refugiindu-se tocmai în pivniţa în care se
află sediul teatrului în care Ray îşi etalează talentul histrionic. Kitsch sau simplă
melodramă, aceasta e intriga romanului. Restul se mărgineşte la o naraţiune
sentimentală despre dragoste, moarte şi strămoşi. Sîrguincios şi tenace, Cătălin
Dorian Florescu nu duce lipsă de cititori. Nu acelaşi lucru se poate spune despre
valoarea literaturii pe care o pune pe hîrtie.
Cenuşa fachirului
Columbienii ştiu să preţuiască
posteritatea scriitorilor lor. De
curînd, urna cu o parte din
cenuşa lui Gabriel García
Márquez a fost depusă în oraşul
Cartagena, unde romancierul
mărturisea că, dacă ar fi putut,
„ar fi trăit toată viaţa”. Autorul
Veacului de singurătate a murit în
2014 la vîrsta de 87 de ani în Mexic,
autorităţile columbiene reuşind abia
acum să intre în posesia unei părţi
din cenuşa lui. Urna a fost depusă,
în cursul unei ceremonii fastuoase,
în peristilul fostei Mînăstiri „La
Merced” din Cartagena, unde astăzi
se află un departament al Universităţii
locale. În peisajul Cartagenei, Gabriel
García Márquez găsea, ca în nici
un alt loc, motive de inspiraţie pentru
realismul magic, acea pendulare
între ficţiune şi realitate din arta
căreia şi-a căpătat notorietatea. La
ceremonia de înhumare, rectorul
Universităţii, Edgar Parra, a declarat
că „cenuşa nemuritorului s-a întors
acasă”. Vrînd să fie solemn, rectorul
a reuşit să fie doar oximoronic, de o
cenuşă a nemuririi neputînd fi vorba
decît la fachiri sau la mistici. Márquez
nu a fost nici una, nici alta, ci doar
un mare scriitor.
