Realitatea bate ficţiunea
Printre nominalizările din acest
an la Premiul Tîrgului de Carte
de la Leipzig se numără romanul
horror Der goldener Handschuh
(Mănuşa de aur) al scriitorului Heinz
Strunk. Numele volumului nu e fictiv,
ci luat din realitatea citadină a
Hamburgului, una dintre cîrciumile
metropolei purtînd acelaşi nume.
Numai că, în roman, bodega nu e un
banal local destinat distracţiei, ci un
veritabil lăcaş al prăbuşirilor morale,
clienţii întrecîndu-se în consumul de
alcool, droguri şi prostituţie. Pînă aici
nimic nou, atîtea cărţi fiind inspirate
de lumea barurilor deocheate. Detaliul
insolit e că personajul principal se
numeşte Fritz Honka, al cărui nume
nu e rodul imaginaţiei autorului.
Honka a fost un criminal în serie în
anii ‘70, de mîna lui murind în Hamburg
patru femei cu vîrste între 30 şi 60
de ani. Motivaţia: deraiere psihică cu
delir erotic. Judecat după înfăţişare,
criminalul trecea neobservat. Cu o
înălţime de 1,68 m, era pirpiriu pînă
la emaciere, doar fizionomia avînd
trăsăturile crispate ale unui om ros
de demoni interiori. Honka a fost
descoperit întîmplător, din cauza unui
incendiu accidental ce i-a cuprins
locuinţa, pompierii găsind la faţa
locului părţi de corp uman. Arestat,
Konka şi-a recunoscut repede crimele,
condamnarea fiind o formalitate
juridică. Declarat iresponsabil în urma
expertizei psihiatrice, a fost internat
într-un ospiciu de boli nervoase.
Scriitorul Heinz Strunk nu s-a sfiit
să facă din biografia criminalului firul
principal al naraţiunii din Mănuşa de
aur, restul fiind o chestiune de rutină
epică, condimentată cu un simţ al
ironiei de care autorul face abuz.
Criticii îl consideră pe Strunk un
romancier versat ce face exces de
umor negru, glumele cu care îşi
presară paginile fiind amuzante, dar
lipsite de poantă. Ele atrag prin
nonconformism, dar irită prin lipsa
întorsăturii inteligente, fără de
care bancurile au alura seacă a spelcelor
cu vîrful tocit. Şi totuşi, romanul a
intrat în lista scurtă de nominalizări
pentru tîrgul de la Leipzig. Heinz
Strunk nu e un anonim, publicînd în
2004 un bestseller: Fleisch ist
mein Gemüse (Carnea e leguma mea).
Probabil că titlul, o înţepătură clară
la adresa vegetarienilor, a sporit mult
numărul de exemplare vîndute.
Afacerea Jivago
Aşa se numeşte volumul pe care
scriitorii americani Petra Cuvée
şi Peter Finn l-au publicat în 2014,
fără prea mari ecouri în SUA. De
un interes mai mare se pare că se va
bucura în ţările europene, de exemplu
în Germania, unde varianta apărută
recent a încălzit breasla criticilor
de întîmpinare. Cartea e o analiză
a reacţiilor pe care decernarea Premiului
Nobel în 1958 unui poet rus le-a
stîrnit de o parte şi de alta a Cortinei
de Fier. Poetul se numea Boris Pasternak
şi nu scrisese decît un roman, numai
că în paginile lui era vorba de Primul
Război Mondial, de Revoluţia Bolşevică
şi de Războiul Civil în care avea să
degenereze. Manuscriul romanului
Doctor Jivago a fost trecut clandestin
peste graniţa URSS de către editorul
Sergio Angelo, varianta italiană apă-
rînd în 1957, pentru ca foarte repede
să apară ediţiile în limbile engleză,
franceză şi germană. Dată fiind
atmosfera vremii, romanul a fost citit
cu precădere în cheie ideologică,
americanii folosindu-l ca pe o armă
anti-rusă (încălcarea drepturilor
omului), în vreme ce ruşii l-au resimţit
ca pe o trădare. Supus atacurilor în
presa rusă, cu formule ce azi ne sună
atît de familiar şi totuşi atît de ridicol
(„Pasternak a pîngărit ţara a cărei
pîine o mănîncă, a batjocorit poporul
din munca căruia trăieşte”), poetul
a refuzat Premiul Nobel şi a murit
neîmpăcat într-o suburbie a Moscovei
în 1960. Cei doi autori au cercetat
presa epocii din Rusia şi America,
obţinînd un tablou verosimil al războilui
mediatic pe care l-a declanşat Doctor
Jivago. În Rusia, romanul nu a fost
publicat decît în 1988.
Oraşul planetar
Născută la Haga în 1949, Saskia
Sassen a copilărit în Argentina şi
a studiat sociologia în Franţa. Dar
acasă cu adevărat se simte în SUA,
unde publică cu relativ succes cărţi
despre globalizare. Notorietatea şi-a
căpătat-o cu volumul Global City, o
cercetare temeinică a metropolelor
care, depăşind stadiul de mari oraşe,
devin veritabile centre ale unor organisme
internaţionale (bănci, concerne, agenturi
de publicitate, firme de consultanţă
etc). Din cauza acestor influenţe
crescînde, metropolele în cauză (New
York, Tokio, Frankfurt etc) se preschimbă
în capitale planetare, un soi de focare
a căror putere se extinde asupra întregii
lumi. Şi astfel, de la „satul-planetar”
se trece la „oraşul-planetar”. Probabil
că următoarea treaptă va fi „mahalauaplanetară”.
Cea mai recentă carte
publicată de Saskia Sassen în SUA se
numeşte Expulsions. Brutality and
Complexity în the Global Economy
(Expulzări. Brutalitate şi Complexitate
în economia globală). La o privire mai
atentă „expulzări” e un termen prea
general pentru a surprinde fenomenele
la care se referă autoarea. Este vorba
de secătuirea resurselor, de inegalităţile
crescînde, dar mai ales de migrările
masive de populaţie, provocate de
sărăcie, injustiţie şi război. Consecinţele
la scară mare sînt devastatoare, urmarea
fiind un cortegiu întreg de dislocări,
evacuări, dezrădăcinări şi deplasări.
Toţi aceşti termeni sunt surprinşi
de termenul generic de „expulzări”.
Polisemantic şi ambiguu, termenul
are oricum o conotaţie sumbră, la
fel ca tonul general al cărţii semnate
de Saskia Sassen.
Sigilii din timpul Primului
Templu, descoperite la Ierusalim
Arheologii israelieni continuă să
facă la Ierusalim, în cadrul
programului Cetatea lui David,
descoperiri de excepţională
importanţă istorică.
Săptămâna trecută – relatează
cotidianul „Yedioth Ahronoth” în
ediţia sa de luni, 7 martie –, în partea
de nord a Oraşului Vechi (în zona
care constituie nucleul Ierusalimului
din epoca Primului Templu) au fost
descoperite două sigilii personale,
vechi de aproximativ 2500 de ani.
Ambele poartă numele celor care
le-au deţinut, iar onomastica lor are
legătură directă cu onomastica veterotestamentară.
Unul dintre cele două sigilii are o
particulară raritate istorică, întrucât
aparţine unei femei, Elihana bat Gael.
Potrivit cercetătorilor de la Autoritatea
Arheologică Israeliană, asemenea
sigilii personale feminine sunt cu
totul excepţionale, întrucât femeia
avea, în iudaismul Primului Templu,
o condiţie inferioară şi era socialmente
dependentă de soţ. În cazul de
faţă, Eliha (varianta feminină a numelui
Eli, atestat în Vechiul Testament) nu
numai că dispunea de suficientă
independenţă personală cât să îşi
administreze singură bunurile – de
unde necesitatea sigiliului –, ci folosea
ca nume de referinţă pe cel al tatălui,
nu al soţului, aşa cum cerea cutuma.
Arheologii dr. Dorin Ben-Ami, Yana
Tchekhanovets şi Salome Cohen, care
conduc excavaţiile la situl Cetatea
lui David, presupun că este vorba de
descendenta unei familii bogate,
cu suprafaţă socială, care se revendica
de la această familie pentru avantajele
pe care acest statut i le conferea.
Cel de-al doilea sigiliu găsit poartă
şi el numele deţinătorului, scris cu
aceleaşi caractere ebraice vechi (de
dinainte de scrierea „pătratică”). El
i-a aparţinut unui anume Sa’aryahu
ben Shabenyahu, al cărui nume este
atestat în Cartea lui Iov şi înseamnă
„Dumnezeu, cel care S-a arătat în
furtună”.
După 9 ani de excavaţii la acest
sit, arată cotidianul din Tel Aviv,
cantitatea de obiecte arheologice
relevante este impresionantă şi atestă
importanţa Ierusalimului regal în
viaţa evreilor din epoca Primului
Templu.
