Cărţi cenzurate
În Germania, valul de nemulţumire faţă
de politica Angelei Merkel privind emigranţii a
pătruns în lumea cărţilor. Tot mai mulţi autori
renunţă la tăcere şi se pronunţă răspicat împotriva
unui fenomen care, încetînd să mai fie privit ca
o măsură provizorie de ajutor umanitar, seamănă
cu o invazie alogenă al cărei efect imediat stă în
panica crescîndă din rîndul autohtonilor. După
cartea lui Sieferle despre sfîrşitul Germaniei,
Finis Germania, alte două tilturi au atras în ultimele
luni atenţia nemţilor: Kontrollverlust. Wie uns
bedroht und wie wir uns schützen (Pierderea
controlului. Ce ne ameninţă şi cum ne apărăm)
de Thorsten Schulz, şi Deutschland im Gefahr
(Germania în pericol) de Rainer Wendt. Ultimii
doi autori nu au ezitat ca, după apariţia volumelor,
să acuze autortăţile statului de represalii directe:
ştergerea blogurilor personale de pe internet sau
şicanele financiare la care au fost supuşi sub
felurite motive. De altfel, convingerea că statul
s-a rupt de naţiune spre a sluji proiectului de
federaţie paneuropeană al Bruxelles-ului s-a
întipărit profund în mintea nemţilor. A devenit
un clişeu să spui că statul îi defavorizează pe
autohtoni spre a-i favoriza pe fugarii din Siria,
Maroc sau Afganistan. E drept, nici politicienii
aflaţi la putere nu pierd nici un prilej să întărească
această convingere. De exemplu, în discursul de
Anul Nou adresat poporului german, Angela
Merkel nu a folosit niciodată cuvîntul deutsch
(german), repetînd în schimb stăruitor expresia:
„dragi cetăţene şi cetăţeni“, ca o aluzie la mirabila
offene Gesellchaft (societate deschisă) în care
toate etniile se topesc într-un paradis filantropic,
a cărui maximă este patriotismul constituţional.
Cu alte cuvinte, devoţiunea trebuie să se manifeste
faţă de constituţia statului, şi nu faţă de popor.
Legea cenzurii
Ca impresia de totalitarism exercitat de
instituţiile statului să atingă apogeul în Germania,
ministrul federal al Justiţiei, Heiko Mass, a găsit
de cuviinţă să treacă prin Bundestag o lege care
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2018. Legea are
un nume imposibil, pînă şi nemţii nativi întîmpinînd
dificultăţi în pronunţia ei: „Netzwerkdurchsetzungsgesetz“
(legea privind pătrunderea
mesajelor pe internet), prin care responsabilitatea
cenzurii revine operatorilor de internet: facebook,
twitter etc. Aceştia sunt obligaţi să şteargă în
termen de 24 de ore orice postare care e în
mod „evident ilegală“. Altfel spus, operatorii vor
suferi amenzi consistente dacă nu vor elimina
mesajele care pot fi interpretate ca fiind ilegale,
atît doar că termenul de „ilegal“ nu e deloc limpede
în textul legii. Rezultatul e că, în scop preventiv,
administratorii de site-uri, spre a evita amenzile,
vor şterge de acum încolo mesaje cu exces de zel.
Numai că, pentru eliminarea unor conţinuturi
ilegale (instigatoare la ură sau calomnioase, adică
cele care intrau oricum sub incidenţa altor legi
penale), ar trebui ca o instanţă să emită o sentinţă
juridică. Căci numai Justiţia poate stabili în cele
din urmă dacă ceva e ilegal sau nu, iar pînă atunci
prezumţia de nevinovăţie e sfîntă. Iată cum o
cenzură profilactică se instalează treptat în massmedia
din Germania. Culmea cinismului este
că măsurile restrictive par să nu vină din partea
statului, ci din partea firmelor private. Concluzie?
Statul e inocent.
Un caz notoriu, petrecut chiar pe 1 ianuarie,
în prima zi de intrare în vigoare a legii, a fost
cel al deputatei Partidului „Alianţa pentru
Germania“, Beatrix von Storch, care a postat
pe twitter un mesaj în care se referea critic la
un anunţ în limba arabă, postat înainte de
revelion pesite-ul Poliţiei din Köln. Poliţiştii îi
îndemnau în felul acesta pe emigranţii arabi
să nu săvîrşească acte de vandalism în noaptea
dintre ani. Beatrix von Storch amintea că limba
oficială în administraţie e germana, nu
araba, şi în plus îşi manifesta neîncrederea că
mesajul în arabă şi-ar fi putut atinge efectul
dorit, acela de a „îmblînzi hoardele de
musulmani violatori“, cu aluzie la cele petrecute
la Köln în noaptea de revelion 2015/16.
Bineînţeles că expresia din ghilimele a fost
considerată ofensatoare, iar mesajul a fost
şters de pe twitter, act de cenzură care a declanşat
un scandal public. În cele din urmă, mesajul a
reapărut, iar twitter a declarat ulterior că nu
va mai cenzura mesajele politicienilor notorii.
Nuanţa aduce în chip izbitor a dublă măsură,
căci din ea reiese că omul obişnuit e în continuare
victima cenzurii, pe cînd politicienii au drepturi
suplimentare în „democraţia“ din Germania.
Una peste alta, efectul legii se simte deja. Dincolo
de intenţiile declarate de a cenzura doar mesajele
„ilegale“, se instituie treptat o cenzură generalizată,
aflată la bunul plac al unor administratori de
site-uri care, de teama posibilelor consecinţe
penale, vor elimina profilactic orice ştire
considerată a avea „potenţial ilegal“. Iată efectul
pervers al legii lui Heiko Mass.
Poezia malefică
la panica pe care conduita
barbară a fugarilor
orientali o provoacă în
burg-urile din Germania se adaugă
vechiul flagel al corectitudinii
politice. Ultimul caz de aberaţie
ideologică s-a petrecut în Berlin,
la Facultatea de Ştiinţe Sociopedagogice
„Alice Salomon“,
mărul discordiei stînd într-o
banală poezie, ale cărei versuri
administraţia facultăţii le-a
zugrăvit pe unul din pereţii
exteriori ai instituţiei. Poezia,
intitulată Avenidas, a fost scrisă
în spaniolă de poetul bolivian
Eugen Gomringer, care primise
în 2011 premiul pe care această
instituţie superioară de învăţămînt
îl decernează în fiecare an unui
scriitor din lume. Supraveghetorii
feminişti s-au sesizat anul trecut
de făcătura misogină a versurilor,
şi au denunţat poezia ca fiind sexistă
şi ofensatoare, deşi versurile
sînt de o candoare de liliac
primăvăratic. Şi totuşi, cerberii au
hotărît, la începutul acestui an, ca
poezia să fie ştearsă spre a fi înlocuită
cu una al cărei sunet să fie pe placul
cenzorilor marxişti. Iată versurile
ei: „avenidas y flores/ flores/ flores
y mujeres/ avenidas/ avenidas y
mujeres/ avenidas y flores y mujeres
y/ un admirador. În traducere:
„Alei/ Alei şi flori/ Flori/ Flori şi
femei/ Alei/ Alei şi femei/ Alei,
flori şi femei/ Şi un admirator.“
Nu-i aşa că descreierarea nu mai
are limite?
