Confluenţe
Semnalăm apariţia, acum ceva
vreme, la Editura Tracus Arte,
a unui volum bilingv, românitalian,
cuprinzând o selecţie
de autor din poeziile Annei Santoliquido,
profesoară de engleză la Universitatea
din Bari, scriitoare şi traducătoare,
o prezenţă activă în viaţa culturală a
Italiei şi participantă entuziastă la
congrese şi jurii internaţionale. Volumul
de faţă, a cărui versiune românească
şi postfaţă i se datorează colegului
nostru Răzvan Voncu, întregeşte un
palmares semnificativ de tălmăciri
ale poetei în engleză, spaniolă,
sârbocroată, cehă, greacă, slovenă,
armeană, chineză, albaneză, franceză,
maghiară, arabă, germană, rusă,
macedoneană şi turcă. Este de citit
postfaţa – un mic studiu de literatură
comparată, în care motive din Nichita
Stănescu sau din Blaga îşi găsesc
ecouri în sensibilitatea acestei poete
meridionale. Cităm şi noi, asemenea
postfaţatorului, poemul care dă titlul
volumului, Casa de piatră, străbătut
de liniştea şi simplitatea vechilor
mituri: „Am revăzut/ după ani şi ani/
casa de piatră/ învelită în soare/ şi în
nemişcare./ Timpul/ în tăcere/ şi-a
cioplit/ povestea/ pe faţadă/ pentru
a o oferi în dar/ ochilor curioşi/ ai
străinilor în vacanţă./ Şi vechiul platan/
continuă să-şi picteze/ tabloul/ cu
umbra răcoroasă/ care de mulţi
ani/ bucură/ pietrele înroşite/ şi
resturile/ unei uşi/ de-acum ponosite./
Scaunul/ e încă acolo/ martor/ în
demnitatea sa/ de piatră./ Nu mai e
cea/ care cu basmaua neagră/ şi cu
părul alb/ scruta cerul/ asemeni unei
rugăciuni..../ Totul avea o aromă/ de
istorie consumată,/ de regret./ Am
regăsit viaţa/ într-un smoc de iarbă/
crescut miraculos/ într-o crăpătură./
Am vorbit cu pietrele/ despre frumuseţea/
vieţii/ şi a dragostei.” O nostalgie
universal valabilă, după un sat de
nicăieri, ducând dincolo de timpuri
şi mode. Şi semnul unor confluenţe
de care se cuvine să ţinem seamă.
Festivalul de Jazz de la Eilat, ediţia de iarnă
Staţiunea israeliană Eilat, de la
Marea Roşie, a găzduit, între 11
şi 13 februarie, cea de-a şasea
ediţie de iarnă a Red Sea Jazz
Festival.
Organizată, în mod tradiţional, de
către promotorul şi criticul de jazz
Dubi Lenz, ediţia de anul acesta a fost
apreciată drept cea mai bună de până
acum, datorită numelor de pe afiş, dar
şi paletei muzicale abordate.
E foarte greu să reuşeşti să fii
eclectic în jazz – gen muzical în care
eclectismul e la el acasă –, rămânând,
în acelaşi timp, convingător şi evitând
clişeele. Anul acesta, Lenz a pus laolaltă
jazz mainstream, influenţe mediteraneene
şi orientale, sunete cubaneze, muzică
voodoo şi nuanţe pop, într-un amestec
de formaţii şi interpreţi din Statele
Unite, Europa şi din Orientul Mijlociu.
Au fost prezenţi, de pildă, trioul
american format din organistul Larry
Goldings, chitaristul Peter Bernstein
şi bateristul Bill Stewart, cvartetul
ucraineano-israelian condus de pianistul
Ruslan Sirota (cu un tânăr chitarist,
Nizan Or, care a făcut senzaţie la numai
17 ani), cvintetul new-yorkez DogCat
Ensemble, condus de acordeonistul
Uri Sharlin, sau duo-ul alcătuit din
percuţionistul Yinon Muallem (originar
din Israel, dar rezidând în Turcia) şi
pianistul american Guy Mintus.
Nota comună a festivalului, încă
de la înfiinţare, este explorarea zonelor
„gri” de la marginile fiecărui stil muzical,
în încercarea de a crea punţi şi dialoguri,
prin care universalitatea jazzului să
se afirme, iar creativitatea să izbucnească.
Au rezultat trei zile fierbinţi, de muzică
din multe zone ale lumii, care s-au
întâlnit pe o scenă reputată pentru
dechidere şi experiment.
Aventuri cu un Picasso falsificat
La începutul lunii februarie, agenţia
turcă de presă Anatolia anunţa
că poliţia din Istanbul a recuperat
un tablou de Picasso, furat anul
trecut dintr-o colecţie particulară
americană.
Deghizaţi în cumpărători de opere
de artă, poliţiştii turci au purtat
mai multe serii de „negocieri” cu
hoţii, mai întâi într-un hotel din
Istanbul, apoi pe un iaht. Iniţial,
traficanţii cereau 8 milioane de dolari
pe tablou, dar ulterior suma a fost
redusă la 7 milioane. În momentul
în care poliţiştii au localizat tabloul
(care se afla depozitat pe iaht), i-au
arestat pe hoţi şi au recuperat lucrarea.
Stupoare, însă. După vizionarea
fotografiilor tabloului recuperat la
Istanbul, Fundaţia Picasso din Paris
a anunţat că este vorba de... un fals,
originalul aflându-se în siguranţă, în
colecţia Muzeului de Artă Modernă
(MoMA) din New York. Tabloul în
cauză, „Femeie care se îmbăiază”,
este un portret al Dorei Marr, iubita
artistului din anii ‘40.
Fosta directoare a Muzeului Picasso
din Paris, Anne Baldassari, a confirmat
şi ea că tabloul recuperat de poliţiştii
turci este un fals, originalul, provenit
din colecţia MoMA, fiind expus în
2006, în cadrul expoziţiei „Picasso –
Dora Marr” organizate de muzeul
parizian.
Dincolo de epopeea unui fals care
a pus pe jar poliţia din Statele
Unite şi din mai multe ţări europene
(şi care a prilejuit poliţiştilor turci o
acţiune demnă de un film de aventuri),
rămâne o întrebare gravă cu privire
la amploarea îngrijorătoare pe care
o are fenomenul falsificării operelor
de artă. Când tablouri aflate în colecţii
private respectabile, pe care profesioniştii
furturilor de opere de artă le consideră
autentice, se dovedesc a fi false, ne
întrebăm câte dintre operele pe care
le admirăm, în muzee şi galerii,
mai sunt adevărate.
Chiar şi în ţara noastră!...
Goethe în miniatură
La Princeton University a apărut
o ediţie a operei lui Goethe
pe care specialiştii nu ştiu cum
s-o categorisească: drept o farsă
modernă sau drept un pas înainte
în receptarea poetului german.
La mijloc e amănuntul deconcertant
că ediţia numără... un singur volum,
intitulat The Essential Goethe. E
drept, volumul numără 1000 de pagini,
dar să reduci pînă într-atît
opera lui Goethe, cînd numai Faust
ocupă, într-o ediţie pretenţioasă,
peste 2000 de pagini, reducerea
aceasta aduce a mutilare drastică.
Motivaţia invocată de Mathew Bell,
exegetul însărcinat cu selecţia
textelor, se referă la afurisita letargie
în care a nimerit publicul britanic:
nimeni nu mai stă să citească o
operă de zeci de volume cîte numără
o ediţie obişnuită din Goethe, şi
atunci singura soluţie stă în scurtarea
stanţelor neamţului pînă la esenţă.
Aşa se face că Egmont, Iphigenia,
Tasso, Faust, Wilhelm Meister şi
Călătoriile în Italia sînt expediate
în 850 de pagini, consideraţiile
despre artă în 40 de pagini, iar
eseurile despre ştiinţă şi filosofie
în 100 de pagini. Nici un rînd din
Werther, din Götz von Berlichingen
sau din Afinităţi elective, iar din
Teoria culorilor s-a păstrat un
fragment minor. Dacă o asemenea
manieră de a-l edita pe Goethe e
un pas înainte, atunci nu poţi să
nu-ţi aminteşti de o butadă amară:
progresul e drumul cel mai scurt
spre dezastru.
Semnal
A apărut, la un deceniu după
Dicţionarul maghiar-român,
volumul al doilea, Dicţionarul
român-maghiar, avându-i ca
autori pe Lazar Edit şi Roman Gyozo,
secondaţi de colaboratorii lor,
Marilena Popa, Bogdan Ibolya şi
Nitsch Ilona.
Printr-un susţinut efort de
actualizare s-a ajuns ca actualul
volum să cuprindă 120.000 de
cuvinte-titlu, al căror număr, după
mărturisirea autorilor, s-ar fi putut
extinde.
Destinat tuturor categoriilor de
utilizatori, de la elevi, studenţi,
traducători, lingvişti, scriitori, până
la specialişti în diferite domenii,
precum economie, sociologie, IT,
Dicţionarul... este un instrument
util, înlesnind accesul rapid la
termenul echivalent în toate domeniile,
de la cuvintele arhaice, ori
folclorice, regionalisme, arhaisme
sau termeni de argou, până la
neologisme şi termeni tehnici,
expresii de uz comun sau specifice
sferei culturale. (Georgeta Hajdu)
