Canonul Renaşterii
Acum cinci secole, pictorul şi
arhitectul Giorgio Vasari a publicat,
într-o masivă ediţie, biografiile
celor mai importanţi artişti din
Renaşterea italiană. Fiu al unui
negustor de mărunţişuri din Arezzo,
Vasari s-a născut în 1511 şi a
murit în 1571. Deşi a cochetat toată
viaţa cu arta picturii, posteritatea
i-a reţinut numele graţie operei de
istoric, antologia de vieţi romanţate
pe care a scris-o avînd darul de a
fixa ierahia valorică a artiştilor
renascentişti. Prima ediţie a numărat
133 de biografii şi a fost publicată
în 1550, din varianta princeps păstrându-
se astăzi 40 de exemplare.
Peste 18 ani, Vasari a publicat a doua
ediţie adăugită, cu 166 de biografii,
toate scrise în limba vernaculară a
epocii. Schimbînd ce-i de schimbat,
ce a făcut Luther cu Biblia pentru
nemţi a făcut Vasari cu Istoria Renaşterii
pentru italieni. De altminteri, cei doi
au fost contemporani, dar nu s-au
întîlnit niciodată, şi chiar dacă ar fi
făcut-o, Vasari, catolic convins, l-ar
fi privit cu ostilitate pe călugărul
reformat.
Ideea scrierii unei istorii dedicate
artiştilor i-a venit lui Vasari la Roma,
în Palatul cardinalului Alessandro
Farnese, într-o seară din anul 1547,
cînd, stînd la o agapă în compania
cîtorva figuri importante din protipendada
oraşului (medicul Paolo Giovio,
secretarul papal Annibale Caro, poetul
Francesco Molza şi juristul Claudio
Tolomei), cineva din anturaj şi-a
mărturisit îngrijorarea că uitarea se
va aşterne peste vieţile atîtor artizani
ce au înfrumuseţat oraşele italiene.
Vasari, cărora prietenii îi recunoşteau
mai curînd uşurinţa de a scrie
decît virtuozitatea de a picta, s-a
simţit vizat de mărturisire, luînd-o
în consecinţă ca pe o provocare.
Au urmat ani de strîngere sîrguincioasă
a detaliilor biografice, la capătul că-
rora canonul artistic al Renaşterii,
dominat de treimea Leonardo, Raffael
şi Michelangelo, a intrat în memoria
Europei.
De curînd, editura germană
Wagenbach din Berlin a publicat
opera lui Vasari în 45 de volume.
Proiectul traducerii a durat 11 ani,
editura respectîndu-şi rangul, căci
istoria lui Vasari împacă două laturi
aflate adesea în conflict: calitatea
editării cu publicul ţintă. Mai exact,
opera lui Vasari apare în ediţie critică,
dar în format de buzunar, potrivit
preceptului că autentica cultură
trebuie să li se adreseze tuturor. Încă
nu ştim cine va citi 45 de volume cu
biografii de acum cinci secole, important
e că mai există editori dispuşi
să scoată opere de nişă în ediţii
pretenţioase.
O nouă biografie a lui Hitler
Peter Longerich, reputatul specialist
în istoria celui de-Al Doilea Război
Mondial şi biograf al lui Himmler,
va publica în curând o nouă
biografie a lui Adolf Hitler.
Intitulată, simplu, Hitler, cartea
– care numără nu mai puţin de 1295
de pagini – îşi propune să restabilească
balanţa, în privinţa responsabilităţii
istorice pentru declanşarea războiului
şi pentru Holocaust. Aceasta, după
ce mai multe cercetări recente au
încercat să „disipeze” culpabilitatea
personală a dictatorului, punând
rasismul şi antisemitismul pe seama
spiritului epocii şi a unor curente
politico-ideologice mai vechi, germane
şi europene deopotrivă.
După cum declară Longerich, citat
de cotidianul israelian „Yedioth
Aharonot”, Hitler nu a fost acel
magician care a hipnotizat masele
germane, spunându-le, cu ajutorul
propagandei lui Goebbels, ceea ce
acestea doreau să audă. Chiar dacă
a făcut greşeli uriaşe, Hitler a fost
un politician oportunist, care a
ştiut să speculeze fisurile democraţiei
germane şi să urce, pas cu pas, treptele
puterii.
Autorul, profesor la London University,
mai spune că „Ar fi ilogic
să acceptăm că o ţară profund divizată,
cum era Germania, s-a unit deodată
în spatele unui singur om şi nu a mai
împărtăşit, peste noapte, decât o
singură viziune politică.”
În alţi termeni, este vorba tot
despre banalitatea răului. Şi despre
fragilitatea democraţiei, pe care un
politician oportunist şi lipsit de scrupule
o poate periclita grav, până la anulare.
Cartea lui Longerich reface, de fapt,
dinamica acestei subminări a democra-
ţiei, în care culpa istorică a lui Hitler
şi a acoliţilor săi nu poate fi nicidecum
escamotată, în spatele antisemitismului
rezidual european.
A murit André Glucksmann
Secţiunea Cultură din Le Nouvel
Observateur este în doliu, după
moartea lui André Glucksmann,
în noaptea de 9 spre 10 noiembrie.
Născut acum 78 de ani, într-o familie
cu origini poloneze şi evreieşti, filosoful
a fost asistentul lui Raymond Aron,
la Sorbona, participant la evenimentele
din mai 1968 şi adept al curentului
maoist din anii ’70. În 1975, după ce
a citit Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn,
se dezice de marxism. După această
ruptură, îşi publică una din cele mai
importante cărţi, Bucătăreasa şi
mâncătorul de oameni, preluând
metafora lui Mandelstam despre Stalin
(cartea a apărut în româneşte, în
traducerea Marianei Ciolan, în 1992,
la Humanitas).
La sfârşitul anilor ’70, devenit,
deja, o figură publică, susţine, în faţa
preşedintelui Valérie Giscard d’Estaing,
cauza refugiaţilor vietnamezi, aşanumiţ
ii boat people. În anii ’90, susţine,
ca şi Bernard-Henri Lévy, intervenţia
NATO în Serbia, trecând, de altfel,
drept atlantist convins. Va susţine,
apoi, şi intervenţiile europene şi
americane în războiul din Siria.
Filosof din noul val, făcea legătura,
spune Le Monde, între generaţia
lui Sartre, Aron şi Foucault şi generaţia
de intelectuali care s-au rupt de
marxism în anii ’70. Cu prilejul tristului
eveniment, Nouvel Obs republică
articolul lui Pascal Bruckner, apărut
acum un an, despre ultima carte a
lui Glucksmann, Voltaire contraatacă.
Istoria „obiectivă“
Sfîrşitul de an se anunţă macabru
pentru cultura germană: după
Günther Grass a venit rîndul
lui Hans Mommsen, cel mai influent
istoric din Germania postbelică. De
numele său se leagă cercetări
fundamentale despre Republica de
la Weimar şi despre istoria naţionalsocialismului.
Sub unghiul premiselor
filosofice pe care i s-au sprijinit
cercetările, Mommsen a fost considerat
un exponent al taberei funcţionaliştilor,
aflată în litigiu teoretic cu şcoala
intenţionaliştilor. Potrivit celor din
urmă, actele unui om trebuie judecate
după intenţiile pe care le-a avut în
clipa săvîrşirii lor, pe cînd funcţionaliştii
cred că rezultatele actelor umane nu
pot fi explicate prin scopul celor care
le-au făcut. Pentru unii (intenţionaliştii),
fapta atîrnă de intenţie, pentru ceilalţi
(funcţionaliştii), actul e în funcţie de
variabilele contextului. În consecinţă,
în loc să pună accentul pe factori subiectivi
în explicarea istoriei, Mommsen
căuta invariabil tipare sociale, aşadar
„condiţii obiective”. E un alt fel de
a spune că istoria nu e făcută de persoane,
ci de împrejurări. Adversarii
i-au reproşat că scoate din istorie factorul
personal, transformînd-o într-un
banal joc de conjucturi sociale. Mai
mult, i s-a imputat că se pliază prea
mult pe preferinţele celor care au
cîştigat cel de-Al Doilea Război Mondial,
formă politicoasă de a-l invinui de
oportunism, căci dacă istoria o scriu
învingătorii, Mommsen nu a făcut decît
să le susţină opiniile. Dar au fost cazuri
cînd Mommsen i-a supărat pe toţi, cum
s-a întîmplat în anii ‘60, cînd a
apărat punctul de vedere al lui Fritz
Tobias, potrivit căruia incendierea
Reichstag-ului în 27 februarie 1933
nu a fost opera naziştilor, ci a duşmanilor
lor, comuniştii alogeni. Dezbaterea a
durat mult şi a iscat pasiuni puternice,
dar prestigiul istoricului nu a avut
de suferit. În vîrstă de 85 de ani,
Mommsen a murit pe 5 noiembrie în
oraşul bavarez Starnberg.
