Inspiraţia lui Shakespeare
Nu demult, The Independent se
întreba dacă nu cumva ierburile
au contribuit la talentul pus de
Shakespeare în piesele lui,
bazându-se pe descoperirea unui
profesor de antropologie de la o
universitate sud-africană, care ar
fi găsit urme de canabis pe câteva
pipe dezgropate din grădina lui
Shakespeare. Acelaşi profesor,
Thackeray, citează Sonetul 76, cu
referirile sale la ierburi care aduc
inspiraţia, ca o posibilă probă. Mai
rezervat se dovedeşte James Shapiro,
profesor la Columbia University şi
cunoscut cercetător al vieţii lui
Shakespeare, care nu e convins că
din acele pipe chiar a fumat Shakespeare
(se poate, de pildă, să le fi aruncat
cineva peste gard), iar lectura pe
care o face Thackeray sonetului i se
pare trivială. Semnificaţia ierburilor
e mult mai nuanţată, Shakespeare
referindu-se, spune Shapiro, la fibrele
din care se ţes veşmintele, aşadar e
o forţare să credem că face aluzie la
un termen despre care nici nu
ştim dacă avea, în epocă, înţelesul
de acum. Oricum ar fi, poezia e încă
supusă unor lecturi în căutare de
senzaţional, omul interesând, iată,
mai mult decât opera lui.
Clişeul drapelului roşu
Pe 2 mai 1945, un soldat sovietic
agită drapelul roşu pe clădirea
Reichstag-ului. Fotografia face
istorie, devenind simbolul luptei
contra nazismului. Însă, scrie Le
Nouvel Observateur, epocala imagine
are o istorie secretă. În aprilie
1945 Stalin le-a cerut fotografilor
Armatei Roşii să imortalizeze victoria
asupra Germaniei lui Hitler. Evgheni
Khaldei, pe atunci tânăr fotograf
de război, lucra pentru Tass, principala
agenţie de presă din URSS. Fotograful
a rememorat, pentru Arte, circumstanţele
în care a luat aşa-zisul instantaneu.
Agenţia de presă a comandat trei
drapele, care au fost puse în puncte
strategice din Berlin: la aeroportul
Templehoff, pe poarta Brandenburg
şi pe Reichstag. Primele două fotografii
aveau un defect: nu se vedea Berlinul.
Aşa că fotografia în care un soldat
de 20 ani agită drapelul cât mai
sus posibil pe Reichstag, în vreme
ce alţi doi îl ţin de picioare, a fost
aleasă de agenţie. Nu, însă, fără
retuşuri. Unul dintre soldaţi avea
ceasuri la ambele încheieturi, aşa că
un ceas a trebuit să dispară. De
asemenea, Khaldei a exagerat tonurile
de gri şi negru, dând imaginea
unui Berlin care era încă sub asediu.
Numele celor trei soldaţi eroi, care
au făcut istorie, au fost alese, s-a
dovedit abia în 1995, arbitrar de
Stalin. Sau poate că nu, ei fiind, în
varianta oficială, un georgian şi doi
ruşi când, în realitate, în aprilie 1945,
când s-a arborat, efectiv, steagul
sovietic pe Reichstag, cei care l-au
ţinut erau un ucrainian, un soldat
din Belarus şi unul din Dagestan. Un
trio cam incomod, se pare, pentru
propaganda vremii. Care l-a înlocuit
fără regrete. Aşa s-a scris istoria.
Mitologie şi suspans
Henning Ahrens, născut în 1964
la Peine (Niedersachsen), trece
drept un autor de succes în
literatura horror din Germania.
A debutat în 2002 cu Lauf Jäger lauf!
(Aleargă vînătorule, aleargă!), o
meditaţie romanescă, vădit macabră,
despre pacostea pe care tehnica o
aduce asupra spiritului, a continuat
în 2004 cu romanul Langsamer Walzer
(Vals greoi), în paginile căruia Berlinul
e scena unui război postapocaliptic,
pentru a atrage atenţia în 2007 cu
Tiertage (Zile de animal), o lamentaţie
izbutită, în registru pesimist, despre
destinul absurd al speciei umane. De
curînd a publicat al patrulea roman,
Glantz und Gloria. Ein trip (Glantz şi
Gloria. O călătorie, Editura S. Fischer,
Frankfurt am Main, 176 pag), unde
protagoniştii sînt un bărbat aflat la
criza vîrstei mijlocii, în căutarea unui
sens în viaţă, şi o doctoriţă de ţară,
al cărei nume e chiar Gloria, cei doi
intrînd într-un lanţ de enigme presărate
cu simboluri mitologice, după cea
mai sigură reţetă a suspansului
întreţinut cu mijloace livreşti. Cartea
abundă în citate din Gottfried Benn,
Rilke şi Nietzsche, cărora li se adaugă
o puzderie de amănunte extrase din
cele mai sofisticate jocuri electronice.
Pentru canicula acestei luni estivale,
volumul poate fi recomandat ca însoţitor
într-o vacanţă pe o insulă grecească
sau ca antidot fistichiu în după-
amiezele plicticoase. Dar mai mult
nu i se poate pretinde, fiindcă unde
nu e nici Dumnezeu nu cere.
De la Bucureşti la Zürich
În iulie 2015, Premiul Ingeborg
Bachmann destinat scriitorilor
germanofoni a fost decernat în
incinta teatrului din Klagenfurt, al
şaselea oraş ca mărime din Austria.
Lista nominalizaţilor a numărat zece
femei şi patru bărbaţi, pentru ca în
urma dezbaterilor juriului, numărul
finaliştilor să se reducă la trei.
Doar pura întîmplare a făcut ca toţi
trei să fie... femei. Pînă la urmă,
premiul cel mare i-a revenit scriitoarei
germane Nora Gomringer, din
Bamberg, născută în 1980. Pe locul
doi s-a situat scritoarea austriacă
Valerie Frisch din Graz, pentru ca
locul trei, şi asta e marea surpriză
pentru noi, să-i revină Danei Grigorcea,
o româncă stabilită la Zürich, al cărei
text despre România anilor de tranzi-
ţie a plăcut juriului prin atmosfera
grotesc-şarmantă a etosului bucureş-
tean. Nominalizarea a surprins-o chiar
şi pe Dana Grigorcea, care a mărturisit
la conferinţa de presă că nu e la
curent cu tribulaţiile din critica literară
contemporană. Oricum, un
nume pe care editorii români îl pot
urmări de acum încolo.
