Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Ce mai faceţi, fetelor?

Printre cele aproape 700 de romane, originale sau traduse, apărute în Franţa la începutul toamnei, au atras atenţia criticii două, datorate unor foarte tinere debutante, consacrate vieţii şi moravurilor generaţiei lor, dintr-o perspectivă exclusiv şi radical feminină. Margaux Guyon are 21 de ani, iar eroina romanului ei vădit autobiografic, 18. Romanul se intitulează Latex etc.. Bănuim că titlul n-are nevoie de traducere. Sexul e principala preocupare a bandei de liceene din mica localitate de lângă Avignon, deşi fetele mai au şi pasiuni paralele, cum ar fi muzica hip-hop a lui David Guetta, ba chiar îi citesc pe „moşul” Jean- Jacques Rousseau şi pe „junele” Paul Quignard. Margaux, cea de 18 ani, îşi bate joc de psihiatra la care au trimis-o părinţii, aburind- o cu tot felul de scorneli, în timp ce se culcă pe bani cu un bărbat „copt” (vocabularul îi aparţine), găsind delicios faptul de a fi un obiect sexual, fără responsabilităţi şi bătăi de cap, aşa că nu se dă în lături de la nici o experienţă, fie şi umilitoare, convinsă totuşi că e stăpână pe „heleşteul” ei de crapi. Deosebirea dintre acest roman şi acela intitulat Curvele al lui Titiou Lecocq este de ton. Curvele e un roman- pamflet, în care nebuniile tinerelor fete sunt descrise cu umor şi câteodată cu sarcasm. Altminteri, problemele lor sunt aceleaşi şi se reduc tot la sex. „Fericirea, spune naratoarea, constă în a te abandona, o dată cu libertăţile şi responsabilităţ ile, şi de a te da pe mâna unui maestru.” Nu e chiar feminismul anilor ’70, cum crede un comentator, ci, din contra, renunţarea la emancipare şi la egalitatea de sex. Singura reminiscenţă feministă constă în dispreţul faţă de bărbaţi, folosiţi, în definitiv, ca masculi de rasă şi aruncaţi la gunoi după consumarea actului, ca pe nişte prezervative uzate.


Dispare romanul?

Nu, romanul nu dispare, e de părere Philip Roth, într-un interviu prilejuit de apariţia la Paris a traducerii celui mai recent roman al său, Înjosirea. Cititorii sunt aceia care dispar. „Vor exista totdeauna scriitori şi romane. În America avem vreo douăzeci de mari romancieri în generaţiile tinere. Problema este: cine îi va citi? Cititorii poate că vor dispărea. Sau vor deveni un fel de societate secretă. Cum au dispărut cititorii de poezie latină. Oamenii interesaţi de un roman sunt pe cale de dispariţie. Ecranele, toate ecranele sunt un cancer pentru cei mai mulţi dintre noi, fiindcă sunt mai excitante decât scrierile noastre Cine ne va mai citi peste douăzeci de ani?”


Originea lui Frankenstein

Doi români, e adevărat stabiliţi în străinătate, Radu Florescu la Boston şi Matei Cazacu la Paris, au publicat recent o carte despre celebrul personaj creat în 1818 de Mary Shelley, soţia marelui poet romantic englez. Specialişti în personaje legendare, precum Dracula, autorii au reuşit să descopere sursele de inspiraţie ale englezoaicei, care, se ştie, afirma că Frankenstein e rodul unui coş- mar. În realitate, ea cunoştea operele câtorva medici ai vremii interesaţi de experienţe ciudate pe cadavre. Unul dintre ei lucra într-un castel din Germania numit Frankenstein. Nu este exclus ca Mary Shelley să-l fi vizitat şi este exclus să nu-i fi cunoscut reputaţia macabră. De altfel, ea însăşi se referă într-un rând la Erasmus Darwin, tatăl lui Charles, un naturalist bizar care pretindea că a produs un fragment de materie vie în eprubetă. (Am uitat cum o chema pe „savanta” sovietică din anii ’50, despre care am învăţat la şcoală că făcuse acelaşi lucru). Era epoca descoperirii electricităţ ii, pe care Byron o socotea o scânteie de viaţă, şi a experienţelor lui Galvani pe broaşte. Toţi romanticii credeau în fantome şi în personaje stranii ca Frankenstein. Cartea celor doi români a fost imediat semnalată în presa culturală a ţării în care a fost tipărită, în Franţa, la Editura Tallandier.


Ghilotina şi psihiatria

Laure Murat, profesoară de studii franceze la UCLA, în SUA, a publicat de curând o carte, L’Homme qui se prenait pour Napoléon (Omul care se credea Napoleon), în care relatează o întâmplare din timpul Revoluţiei franceze. În 21 ianuarie 1793, un cetăţean în uniformă escortează vehicolul în care se afla Louis Capet, regele Louis XVI, în drum de la închisoarea Templului spre piaţa Revoluţiei, unde urmează să fie decapitat. Cetăţeanul îi scrie fratelui său în aceeaşi zi : „Îmi pare foarte rău că am fost obligat să asist la execuţie, înarmat fiind, ca şi alţi cetăţeni din secţiunea mea, şi îţi scriu cu inima pătrunsă de durere şi plină de stupoarea pe care ţi-o dă consternarea”. Cetăţeanul cu pricina nu e regalist şi şi-a asumat de la început cauza revoluţiei. E medic şi se numeşte Philippe Pinel. Este creatorul psihiatriei franceze. Laure Murat scrie: „Naşterea psihiatriei coincide cu invenţia ghilotinei, ceea ce dovedeşte o dată în plus corelaţia istorică dintre hazard, inclusiv semantic, cum sugerează dublul sens al cuvântului, propriu şi figurat, şi expresia a-şi pierde capul. Oricât de îndepărtate ar putea părea îngrijirea nebunilor şi decapitarea duşmanilor revoluţiei, elaborarea unei discipline de îngrijire a bolnavilor şi fabricarea unei ma- şini ucigaşe, psihiatria şi ghilotina îşi împart rolul de a se ataşa de legătura dintre cap şi corp, de mariajul şi de divorţul lor, de integritatea eului şi a conştiinţei. Ambele au fost concepute şi create de corpul medical, ambele ţin de un proiect politic şi vizează să schimbe şi să însănătoşească societatea”. („Le Point”, 15 sept.)


Bolile şi arta

Se ştie că boala lui Eminescu a dat naştere unei polemici între doi medici şi G.Călinescu. Medicii au criticat teza autorului Vieţii lui Eminescu, fără a reuşi s-o impună pe a lor, deşi se pare că aveau dreptate. Ceea ce nici G.Călinescu, nici medicii nu s-au gândit să facă este să încerce să descopere în poeziile scrise de Eminescu în preajma declanşării bolii şi în puţinele scrise înaintea morţii eventuale modificări ale viziunii şi stilului care să poată fi interpretate ca prevestiri. Academia de Medicină din Paris a organizat pe 16 septembrie un colocviu destinat „operei ultime” a unor mari artişti plastici, precum Picasso ori Manet, spre a căuta acele modificări capabile să le anunţe moartea. Profesorul Jacques-Louis Binet a comentat mai demult astfel de modificări în stilul lui Paul Klee, ale cărui trăsături de penel au căpătat, în ultima perioadă de viaţă a artistului, o neobişnuită până atunci „învârtoşire”. Şi tot el a remarcat pe ultimii metri ai lui Raoul Dufy, „pictorul fericirii”, apariţia repetată a unor marfare negre foarte prevestitoare. Ce e drept, se pare că nici medicilor francezi nu le-a dat prin gând să considere schimbările ca pe simptome ale unor boli. Povestea cu prevestirea ne poate duce la ghicitoarele profesioniste.


Sărbătoarea generală

În cronica lui hebdomadară din „Le Point” din 8 septembrie, Patrick Besson explicând succesul mondial al cântăreţului David Guetta (pe care, declară scriitorul, el nu l-ar putea asculta decât beat sau drogat fiind): „Regele David Guetta este noul Dumnezeu provizoriu al acelei religii străbune care nu îmbătrâneşte: sărbătoarea. Din contra, prosperă. Contaminează toate mediile şi toate generaţiile. Sexagenari şi septuagenari nu (mai) merg la o aniversare, ci la o sărbătoare de aniversare… Sărbătoarea, care era o distracţie, a devenit un ideal. O ideologie. După eşecul fascismului, nazismului şi comunismului, sărbătoarea, ea, a reuşit. Cel care nu sărbătoreşte – opozant, disident? – e dispreţuit de bărbaţi şi ignorat de femei. Se va pedepsi singur cu o depresie nervoasă sau cu o sinucidere, dacă nu cumva va sfârşi prin a înţelege totuşi că îşi este lui însuşi propria sărbătoare, în toate clipele vieţii lui miraculoase”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara