Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Un dialog medieval între culturi

Am mai semnalat apariţia unei traduceri din filozoful şi misticul medieval Ramon Llull, Cartea păgânului şi a celor trei înţelepţi, datorată Janei Ballaciu Matei, care a iniţiat Biblioteca de Cultură Catalană (colecţie publicată din 1998, de Editura Meronia).
Dar această carte de apologetică defensivă, care pune în valoare dialogul, dar şi polemica între iudaism, creştinism şi islam, merită o lectură mai atentă. E impresionantă modernitatea ei şi modul în care sunt discutate cele trei religii abrahamice, prin întrebări care frământă conştiinţa oricui (Dumnezeu şi problema răului, atotputerea cerească şi libertatea omului, credinţă şi raţiune, etc.) Llull a scris şi în arabă şi latină, dar, cum lămureşte în prefaţă teologul Armand Puig i Tàrrech, el a fost primul mare gânditor care a folosit şi „vernaculara” catalană pentru a arăta cum se poate ajunge la Dumnezeu pe calea raţiunii. Dintre sutele sale de lucrări filozofice, teologice, de geometrie, medicină, retorică şi logică, multe urmează această linie readusă în Europa de filozofii arabi, care a rămas sintetizată de aforismul Sfântului Anselm: Intellectus quaerens fiedm, fides quaerens intellectum (pentru a crede, trebuie să fii inteligent, să ai mintea sănătoasă; căci necredinţa e nebunie, pune oamenii în rândul animalelor). Dar tot Llull, urmând calea misticului Al-Gazzali (despre care scrisese deja un tratat – în fapt, prima sa lucrare) face rectificarea cuvenită: credinţa trece dincolo de raţiune, e cunoaştere intuitivă, iluminare, iubire. De altfel, în Cartea păgânului şi a celor trei înţelepţi această cunoaştere a tratatului lui Al-Gazzali - Călăuza (pentru ieşirea) din rătăcire – e (cel puţin pentru mine) foarte vizibilă. Scrisă între 1274-1276, Llibre del gentil i dels tres savis s-a născut în plină fierbere a întâlnirii dintre culturi. Trecuseră cinci secole de la traversarea strâmtorii Gibraltarului de către Tariq ibn Ziyad; şcoala de traduceri de la Toledo adusese în lumea creştină, începând cu 1130, capodopere ale filozofiei, ştiinţei şi literaturii arabe, iar problema împăcării credinţei şi raţiunii fusese deja amplu abordată. Tentativele de cunoaştere erau reciproce, istoria postcruciată abundând în exemple. Arabii învăţau şi ei franceza, latina, catalana şi alte limbi europene, iar evreii şi creştinii orientali, poeţi, cavaleri, preoţi, pelerini, savanţi, contribuiau la rândul lor masiv la transferul spiritual. Desigur, în Evul Mediu nu exista un accent prea puternic pe contribuţia individuală în creaţie, conceptul de plagiat mărginindu-se în lumea arabă la copierea unor figuri de stil, astfel încât numeroase idei au „călătorit” fără a-şi pune în valoare autorul. Ibn ‘Abdun, învăţatul din Sevilla (prima jumătate a secolului al XII-lea) îi avertiza pe musulmani să nu le vândă cărţi creştinilor şi evreilor, „că le vor traduce şi vor pretinde că le-au scris ei”!
În acest context, Ramon Llull, născut într-o familie catalană înstărită, a dus mai întâi o viaţă de curtean, scriind, aşa cum obişnuiau mai toţi tinerii nobili ai vremii, poezie trubadurescă; dar la treizeci de ani are un moment de schimbare, numită de el „convertirea la penitenţă”. După o viziune a răstignirii lui Isus simte chemarea de misionar creştin; petrece la Mallorca aproape un deceniu consacrat rugăciunii şi studiului, scriind câteva cărţi şi versiuni ale Artei prin care îşi dorea să-i convertească pe musulmani la creştinism. Din această primă fază a Artei face parte Cartea păgânului şi a celor trei înţelepţi. Avem de-a face cu o lucrare de relativă tinereţe, degustare din ospăţul de idei care avea să-i entuziasmeze pe Giordano Bruno, Leibniz şi alţi pasionaţi de exploatarea diferenţelor între culturi.
Cuvântul catalan savis desemnează, mai mult decât „înţelepţii” pur şi simplu, „ştiutorii Cărţii sfinte”, căutătorii adevărului. Întâlnind un „rătăcit”, un păgân care nu crede deloc în Dumnezeu, cei trei cunoscători ai Cărţii (Tora, Biblie, Coran) încearcă să-l ajute – după cum i-a învăţat domniţa Inteligenţa – să ajungă la cunoaşterea religioasă, vorbindu-i despre temeliile religiilor lor şi, între ei, despre bunătate, mărinimie, mărime, veşnicie, putere, înţelepciune, dragoste, desăvârşire, nădejde, caritate, dreptate, prudenţă, cumpătare, tărie - dar şi despre reversul tuturor acestora. Păgânul ascultă atent discursurile celor trei şi aduce „laudă lui Dumnezeu cu însufleţire”, declarându-se iluminat, dar... pleacă fără să aleagă una anume din cele trei legi. Să înţelegem de aici că Llull însuşi nu era încă foarte hotărât în privinţa „misiunii” sale? Finalul îi lasă pe cei trei înţelepţi continuându-şi dezbaterea, sperând să ajungă la o înţelegere: „Căci gâlceava, zbuciumul, vrajba, dauna şi jignirea îi împiedică pe oameni să cadă de acord asupra unei credinţe”.

Grete Tartler


Hazard sau premeditare?

Ori de câte ori un scriitor trecut bine de prima tinereţe lansează un nou roman, există în rândul a numeroşi cititori prejudecata că ar putea avea de-a face cu o ciorbă reîncălzită.
Şi nu puţine sunt cazurile când lucrurile chiar stau aşa, cărţile „de bătrâneţe“ ale unor romancieri consacraţi nefiind decât o reluare a unor teme, obsesii şi procedee literare cu care s-au făcut remarcaţi în vremurile de glorie. Există însă şi excepţii, când scriitorul ajuns la o vârstă înaintată nu se pastişează, nu deschide acolade metatextuale cu propria operă, ci îşi rafinează stilul, îşi ascute condeiul, îşi exprimă ideile mult mai tranşant şi mai limpede. Ca un vin bun pe care timpul l-a făcut şi mai savuros.
Astfel stau lucrurile cu prozatorul mexican Carlos Fuentes şi cel mai recent roman al lui, Voinţa şi norocul, publicat în 2008 şi apărut în româneşte la Curtea Veche Publishing în traducerea subtilă şi inspirată a lui Horia Barna. În cartea de faţă cu siguranţă că răsună ecouri din volume mai vechi (iar fanii lui Fuentes vor găsi foarte repede punţi de legătură cu volume precum Moartea lui Artemio Cruz sau Jilţul vulturului), dar dincolo de ele se regăseşte o poveste bine închegată, potenţată de un necruţător sarcasm.
Voinţa şi norocul deapănă povestea a trei fraţi care nu cunosc relaţia de rudenie ce îi leagă. Doi dintre ei, Iosua şi Ierihon (numele protagoniştilor au nu întâmplător rezonanţe biblice) ajung să se împrietenească în anii de şcoală, să împartă aceiaşi prieteni, aceleaşi pasiuni, aceleaşi amante. Peste ani fiecare dintre ei ajunge să fie consilierul unui personaj influent, unul slujindu-l chiar pe preşedintele Mexicului, în timp ce al doilea ajunge în camarila unui magnat al telefoniei mobile. Din prieteni apropiaţi, cei doi ajung rivali, reflectând astfel la scară mică relaţia tensionată, de putere, dintre cei în slujba cărora se află. De o parte stă politica, un simbol al puterii efemere, al corupţiei şi birocraţiei, de partea cealaltă aflându-se afacerile, capitalismul feroce şi lipsa de scrupule a celor care, de dragul progresului, dar mai ales al profitului sunt în stare să calce pe cadavre. Cel de-al treilea frate al protagoniştilor are un destin mult mai limitat, având de ispăşit ani grei de puşcărie pentru o vină imposibil de dovedit. Poveştile celor trei se întretaie constant, evoluţia lor aflându-se mereu sub semnul voinţei şi al norocului. Obsesia pe care Fuentes o ilustrează este simplă: cât din viaţa unui om obişnuit i se datorează în exclusivitate lui şi eforturilor sale şi cât hazardului? Cât din destinul unei naţiuni (Mexicul) ţine de premeditare şi cât ţine de întâmplare?
Scrisul lui Carlos Fuentes nu este tocmai lesnicios, dar nici nu deranjează prin arabescuri inutile sau exerciţii gratuite de stil. Povestea, deşi este istorisită într-o ramă inedită (naratorul fiind unul cel puţin bizar – un cap retezat!), respectă într-o bună măsură unitatea de timp, spaţiu şi acţiune. Evenimentele relatate revin însă în mod obsedant, fiind repovestite sau doar pomenite de nenumărate ori, în cercuri concentrice autoreferenţiale. Naraţiunea seamănă în mare măsură cu un soi de fractal literar. Dar dincolo de tehnica propriu-zisă a construcţiei epice, frazele au o muzicalitate aparte şi ascund mult umor amărui, nostalgie, fior poetic. Remarcabile sunt mai ales portretele unor personaje secundare, aici Carlos Fuentes dovedindu-şi talentul de romancier în stare să radiografieze şi să redea fidel cele mai mici tresăriri sufleteşti. Impresionantă este de pildă povestea (imposibilă) de dragoste dintre Iosua şi o tânără depresivă, alcoolică şi dependentă de halucinogene – Lucha Zapata. Deşi e conştient că nu o poate salva, Iosua se agaţă cu disperare de orice speranţă, cât de mică, aşteptând o minune. Numai că într-un oraş semiapocaliptic cum este acest Ciudad de Mexico zugrăvit de Fuentes, speranţele mor în faşă şi personajele sunt nevoite să-şi înfrunte soarta pe care şi-au croit-o cu voia şi mâna lor. „A adormit. Eu aflasem că somnul ei era doar o moarte anticipată. Am ieşit să-i găsesc ce voia. M-am întors. Am vegheat-o. N-am dormit toată noaptea. La şase dimineaţa, Lucha Zapata s-a trezit, m-a privit cu nelinişte de pe rogojina goală şi i-am potolit implorarea din privire imediat dându-i ce era de injectat şi o seringă, ajutând-o să-şi lege un garou pe braţ, privind-o cum călătorea dinspre infern spre paradis şi cum adormea din nou. Am revenit seara. Stătea aşezată pe un scăunel mexican din acela cu fundul de paie şi spătarul colorat, ca o fetiţă pedepsită. I-am zâmbit. Şi-a ridicat privirea. Un cer otrăvit se zbătea între pleoapele ei.”
Cartea de faţă este un roman puternic, cu o poveste condusă cu mână sigură către un final în care, oricât de paradoxal ar suna, previzibilul şi surpriza convieţuiesc. După cum convieţuiesc şi cele două forţe universale care leagă şi dezleagă destine – voinţa şi norocul, aceasta fiind de fapt esenţa înţelepciunii la care ajunge Fuentes şi, împreună cu el, cititorii săi.

Răzvan Mihai Năstase

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara