Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Arta pierdută de-a trimite ilustrate

În ziarul „The New York Review of Books” din 2 august, poetul american de origine sârbă Charles Simic, ales în 2007 poet laureate al Bibliotecii Congresului, se întreabă, nu fără temei, într-un text frumos şi evocator, unde-a dispărut arta de-a trimite ilustrate. O artă ale cărei secrete Simic le cunoaşte îndeaproape: dacă eşti la Roma, nu trimiţi o ilustrată cu Colosseumul sau Capela Sixtină, ci una înfăţişând „o pizzerie de cartier cu cinci mese mici, cu trei ghivece cu flori şi în care proprietarul şi soţia sa, înaintaţi în vârstă, îşi şterg mâinile pe şorţ şi zâmbesc larg”; dacă nu, merge şi una al cărei kitsch „garantează surpriza sau râsetele”. Apoi, ilustrata odată găsită, urmează mesajul – şi acesta e bine să fie cât mai surprinzător, spune poetul. De exemplu: „Dragi părinţi,/ Ne-am pierdut şi ultimul bănuţ şi ne-am epuizat cărţile de credit la Las Vegas, după care am făcut autostopul, petrecând ici şi colo câte o noapte în puşcărie, aşa că din când în când am reuşit să ne bucurăm de bucătăria locală care se oferă în Texas cu ocazia arestului. Un preot arestat pentru că condusese beat, cu care am împărţit recent celula, ne-a spus că arătăm ca un cuplu de martiri creştini, ceea ce sigur vă va încânta./ Însurăţeii” Nu putem decât să fim de acord cu concluzia lui Simic, cum că o antologie care să adune asemenea capodopere minimaliste ale conciziei şi elocinţei ar fi mai mult decât binevenită.


Despre pantofi, dar altfel

Extras din „Le Point” din 21 iulie: „Întârzierea unei traduceri are şi o parte bună : publicat în Marea Britanie în anii ’90, Fetişistul, romanul lui Geoff Nicholson, ajunge în Franţa în cel mai potrivit moment. Şi anume când obsesia labei piciorului se combină cu actualitatea politicojudiciară şi când aflăm că lui Quentin Tarantino îi place să sugă degetele femeilor pe care le cucereşte. Traducerea Fetişistului aruncă o lumină binevenită asupra acestor oameni care iubesc, în acelaşi timp cu picioarele proprii, picioarele altora. Naratorul lui Geoff Nicholson este un footichiste (un fetichiste al piciorului), „pulsiune pe care cei mai mulţi n-o iau în serios”. Pasiune care îl determină pe naratorul romanului să-şi transforme domiciliul într-un muzeu de pantofi, în care se înghesuie reviste de pedologie şi pelicule de filme, precum Doi din trei, în care Kevin Costner îi dă cu ojă pe unghii Susanei Sarandon...”


Viitorul unei limbi

Amin Maalouf, ales recent în fotoliul lui Claude Lévi-Strauss la Academia Franceză, este un scriitor libanez care scrie în franceză. A obţinut în 1993 Premiul Goncourt. Întrebat de un jurnalist în privinţa viitorului limbii pe care a preferat-o pentru romanele sale, Maalouf a dat un răspuns metaforic extrem de sugestiv. Iată-l: „Cred în viitorul limbii franceze, dar nu cum ni l-am fi putut imagina acum câteva decenii. Îmi voi traduce concepţia printro expresie figurată: franceza trebuie să fie nu cel mai slab dintre lupi, ci cel mai puternic dintre miei. Să mă explic: dacă ne imaginăm franceza ca un rival al englezei la supremaţia globală, bătălia n-are cum să fie câştigată; dacă facem însă din franceză un lider în bătălia universală pentru diversitate, atunci ea poate ieşi învingătoare şi bătălia merită să fie dusă cu toate forţele”.


Claudio Magris despre masacrul din Norvegia

„Oroarea este umană” – aşa îşi intitulează Claudio Magris textul publicat în „Corriere della Sera” din 1 august, o încercare redutabilă de a aminti de pura şi de simpla „banalitate a răului”. Citând un text anterior al lui Pierluigi Battista, Magris desfiinţează suprainterpretările în cheie politică ale crimelor lui Breivik – al cărui nume reuşeşte să nu-l citeze pe parcursul textului, pentru că „este o ruşine să reţinem numele criminalului din Norvegia şi nu pe cele ale victimelor lui”. Dar a-l compara pe Breivik cu criminali în serie, precum Jack Spintecătorul, aducând argumentul că şi aceştia erau la fel de influenţaţi de vremurile în care trăiau înseamnă a ignora toate discuţiile sau gesturile legate de multiculturalism, migraţie, integrare etc. dinainte şi mai ales de după masacrul din Norvegia – şi nu serveşte nimănui să ignorăm că acesta s-a petrecut în numele conceptelor amintite, iar asta nu doar conform intenţiilor criminalului, ci şi judecând după reacţiile stârnite de el. A expedia masacrul cu explicaţia simplă cum că Breivik e nebun – ceea ce e evident pentru aproape toată lumea – trage cortina peste una dintre cele mai actuale probleme ale Europei: confruntarea cu alteritatea. Conservator – dar şi ambiguu – e şi finalul textului lui Magris: „Dacă xenofobia este mai puternică în Olanda decât în Spania, acest lucru ar putea fi rezultatul faptului că Spania, ca şi alte state, a păstrat mai profund sensul sacru al vieţii, reuşind să se distingă de multitudinea de valori care au ca axă două sau trei valori considerate ca absolute şi care nu mai pot fi negociate sau discutate – spre exemplu egalitatea tuturor cetăţenilor din punct de vedere sexual, etnic şi religios. Multe valori trebuie să fie opţionale, dar nu toate. Atunci când «totul este posibil», aşa cum scria Feodor Dostoievski, lumea devine oribilă.” (traducere preluată de pe site-ul http://www.presseurop.eu/ro).


Un fabricant de pantofi salvează Colosseumul

Cu ceva mai mult de un an în urmă, o bucată de tencuială antică s-a desprins de pe una din cele 74 de bolţi de la parterul Colosseumului roman. Gianni Alemanno, primarul Romei, şi-a amintit cu acea ocazie două lucruri. Mai întâi, de profeţia unui călugăr medieval: „Atâta vreme cât Colosseumul va rămâne în picioare, Roma va rămâne în picioare. Când Colosseumul se va prăbuşi, Roma se va prăbuşi. Şi când Roma se va prăbuşi, lumea se va prăbuşi”. Apoi, primarul şi-a amintit şi că nu are la dispoziţie pentru conservarea monumentului decât 500.000 de euro, cu alte cuvinte a 50-a parte din suma necesară. Nu mai era de glumit pe seama profeţiilor catastrofice. Se ştia şi că în 443 Colosseumul trecuse, o dată cu Cetatea Eternă, printr-un mare cutremur. Alte cutremure recurente îi provoacă în epoca noastră metroul. Fără consolidările, şi ele profetice, de la sfârşitul secolului XVIII, monumentul ar fi fost astăzi o impozantă ruină. Poluarea datorată traficului intens şi călcătura viguroasă a celor 5 milioane de vizitatori din fiecare an adaugă monumentului alte suferinţe. Iată că recent s-a ivit un sponsor generos. El a pus două condiţii: să nu fie acceptate parteneriate, adică, să ofere singur întreaga sumă; şi să nu existe nici o reclamă a firmei sale la vedere. Ofertantul nu este altul decât patronul uneia dintre cele mai mari firme de pantofi din Cizmă, Tod’s, Diego Della Valle, fie-i numele pomenit cât va dura Colosseumul!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara