Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

French Passions

La Institutul Cultural Francez din Londra are loc, ca în fiecare an, un festival al literaturii franceze, constând într-o serie de conferinţe, în care scriitori englezi dintre cei mai cunoscuţi vorbesc unui public format din conaţionali ai lor despre scriitori sau cărţi franceze preferate. Moderator este Boyd Tonkin, o figură populară în lumea literară britanică. Tom McCarthy şi-a explicat pasiunea pentru Alain Robbe-Grillet; în sală se afla văduva romancierului considerat drept Papă al Noului Roman. Will Self a citit, a citat şi a comentat Eseurile lui Montaigne iar Alain de Botton s-a referit la Despre dragoste a lui Stendhal ca la cartea lui de căpătâi. 90% din participanţi sunt englezi, iar limba este engleza, interesul organizatorilor fiind de a face cunoscută literatura franceză englezilor. Conform spuselor unuia dintre ei, englezii se împart în francofobi şi alţii. Nu e limpede din care categorie doreşte să-i aleagă pe viitorii francofili. Englezii consideră, de obicei, că vecinii lor de peste Canalul Mânecii nu discută suficient de decomplexat despre literatură şi vor să le dea o lecţie de cum nu trebuie să transformi astfel de discuţii în… lecţii. Nu se ştie dacă vor reuşi. Fapt e că succesul conferinţelor este enorm printre… englezi. Biletele de intrare sunt epuizate cu luni în urmă.


Dispariţia eurocentrismului

„Europa trebuie să se adapteze la o lume pluralistă, emergentă şi care nu va mai fi niciodată eurocentrică”, concluzionează Carlos Fuentes la finalul unui scurt eseu apărut în cotidianul „El País” din luna iulie. Evocând Europa imediat postbelică al cărui martor a fost o dată cu venirea sa pe continent şi în special Italia anului 1950, Fuentes tratează cu rezervă europesimismul datorat ultimei crize financiare cu care se confruntă o bună parte dintre statele europene (dar şi crizei morale cu care, conform multor comentatori, se confruntă întreaga comunitate europeană). Morala plăcutului exerciţiu memorialistic al scriitorului mexican este că Europa a trecut, nu foarte demult, prin crize mai aspre, şi că ea îşi poate reveni, aşa cum spune şi fostul premier britanic Gordon Brown într-un text celebru, citat de Fuentes, prin măsuri colective de reconstrucţie. Atâta că numeroasele crize europene nu se datorează exclusiv dispariţiei eurocentrismului (nici măcar a celui economic), ci, spun alte voci, unei lipse de viziune politică, unei falii a cărei adâncime nu se cunoaşte încă între elita politică şi cetăţeni. Dar poate că viziunea viitoare se va articula şi prin contribuţia celor mai strălucite (şi mai imaginative) minţi ale culturii europene şi globale.


Rimbaud (aproape) inedit

Puţini mai ştiu astăzi cine au fost les zutistes. E vorba de membrii unei grupări literare franceze, autointitulată Cercle zutiste, înfiinţată în 1871, de Rimbaud, Verlaine, Charles Cros şi alţi poeţi de avangardă din epocă. Toţi contestau parnasianismul la modă, considerându-l o expresie a spiritului burghez şi oficial. Protestul se traducea printr-un nu! hotărât la adresa poeţilor din categoria cu pricina, a retrograzilor, cu alte cuvinte. Sensul interjecţiei franceze zut! este la dracu’ (cu ei)! sau la naiba (cu ei)! Textele au fost tipărite în 1871 într-un album din care nu lipseau numeroase grafitti. Albumul n-a fost retipărit decât o singură dată, în 1962, dar n-a atras atenţia decât unei mâini de specialişti. El a fost reluat de curând într-o ediţie critică şi minuţios comentată de către Bernard Teyssèdre, un specialist în contracultură, care şi-a intitulat volumul Arthur Rimbaud et le foutoir zutique (Arthur Rimbaud şi harababura zutistă). Cele mai multe şi originale texte îi aparţin, de altfel, lui Rimbaud şi datează din intervalul dintre Le Bateau ivre şi Une saison en enfer. Se numără printre versurile cele mai provocatoare şi nu numai din opera proprie, dar din întreaga poezie franceză. Seamănă foarte bine cu poezia de avangardă de peste o jumătate de veac. Şocante sunt mai ales formulele publicitare luate în derâdere. Recenzentul din „Le Nouvel Observateur”, de unde culegem informaţia citează un sonet intitulat Connerie nr. 2, Paris (Prostie nr.2, Paris), compus din reclame publicitare de felul celor scrise pe pereţii vespasienelor. Poemul e fără sintaxă, amalgamând cuvintele şi înaintând prin agregate verbale nearticulate, în maniera dadaiştilor de după primul război mondial. Cu 50 de ani înainte!


Julien Green, redivivus

Julien Green (1900-1998) este un romancier francez de origine americană, după cum nu uită să precizeze comentatorii lui francezi, poate pentru că a refuzat naţionalitatea pe care i-a oferit-o Georges Pompidou, pe când era preşedinte, sau poate pentru că, atunci când a fost ales la Academia Franceză, în fotoliul lui François Mauriac, toată presa l-a considerat drept singurul membru al ilustrisimei instituţii care nu era francez. Iar când şi-a prezentat demisia de onoare, în 1996, după apariţia unor pagini din monumentalul său Jurnal în care îşi mărturisea, mai mult sau mai puţin voalat, pederastia (paginile cele mai explicite nu vor putea fi făcute publice decât în 2048!), membrii onorabilei Academii au refuzat să ia act de ea. La data aceea, nici pederastia celui pe care îl înlocuise nu era cunoscută. Green era, spre deosebire de Gide sau de Jouhandeau, un om extrem de discret şi un mare credincios. A scris odată în Jurnal că şi-ar fi dorit din tot sufletul să fie sfânt. Criticii actuali par convinşi că dezvăluirea marelui său secret va risipi, cel puţin în ochii unui anumit public, misterul personalităţii unuia dintre cei mai misterioşi scriitori ai secolului XX. Într-o fotografie din 1997, cu mai puţin de un an înainte de moarte şi când era aproape centenar, vedem un bărbat distins şi elegant, într-un costum impecabil la două rânduri, cu obrazul destins, care nu pare să aibă mai mult de 80 de ani. Nimic din foarte probabila sfâşiere, din care Gide şi-a făcut un prilej de perpetuă confesiune, între creştinismul cel mai fervent şi înclinaţia, nu fără consecinţe morale dintre cele mai oribile, pentru nişte fragezi adolescenţi, nu pare a-i fi umbrit seninătatea senectuţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara