Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Meridiane de ---

Cazul Céline

După scandalul provocat de propunerea înscrierii numelui lui Louis-Ferdinand Céline (1894-1961) pe lista celebrărilor naţionale de anul acesta din Franţa, iată, o biografie de aproape 600 de pagini, datorată lui Henri Godard, cel mai reputat cunoscător al operei romancierului, redeschide polemica. Într-o oarecare măsură, cazul Céline din Franţa poate fi raportat la cazul Breban din România, în pofida background-urilor diferite. Opinia critică şi opinia publică sunt deopotrivă de împărţite în aprecieri. De o parte, marele scriitor şi opera lui, de cealaltă, caracterul omului şi compromisurile sale. Nu toţi comentatorii francezi împărtăşesc acest punct de vedere, să-i zicem, dual. Unii consideră că viziunea din pamflete („Bagatelles pour un massacre” şi celelalte) se regăseşte în romane. „Nu-i poţi disocia urile de geniu”, scrie chiar actualul biograf. Se ştie că pamfletele n-au fost niciodată republicate, la indicaţia scriitorului însuşi, de altfel, deşi ele circulă pe internet. Nu e uşor să-i explici antisemitismul à outrance nici chiar în contextul epocii şi, cu atât mai puţin, doar prin educaţia primită de la un tată antidreyfusard şi maurassian. Nici colaboraţionismul nu poate fi acceptat şi el ridică întrebarea cea mai gravă: în ce măsură poate fi explicat prin prisma convingerilor rasiste ale romancierului? Ceea ce este de remarcat în dezbaterile care au loc în Franţa pe aceste teme este, pe de o parte, dorinţa de a nu le reduce la un ping-pong acuzareapă rare, pe de alta, voinţa de a spune adevărul până la capăt şi fără menajamente. Problema comentatorilor nu e de a stabili vinovăţii sau nevinovăţii, ci de a lămuri profilul moral al unuia dintre cei mai mari scriitori ai Franţei, fie chiar şi dacă nici măcar acest lucru nu face unanimitate. Spre sfârşitul vieţii, Céline însuşi afirma că proza lui, pamfletele politice ca şi romanele, trebuie citite pentru expresivitatea lor stilistică. Era un fel de a admite că fondul e lamentabil. „Nu e cazul să negăm frumuseţea stilului , dar nu putem să nu vedem fondul abject care le face să cadă atât de jos”, scrie Michel Schneider, unul dintre cei mai puţin dispuşi a-l cruţa pe Céline. Adăugând: „Cuvintele sunt la el mai degrabă scuipate decât mestecate, vomitate mai degrabă decât lucrate pe limba lui Flaubert. Greaţa ocupă acelaşi loc ca diareea la Littell”. Şi dacă astfel de lucruri se scriu despre artist, vă daţi seama ce se scrie despre om.


Un disident

Cu două luni în urmă, presa internaţ ională anunţa că Ai Weiwei, co-designerul Stadionului Olimpic din Beijing, Cuibul de pasăre, şi unul dintre cei mai apreciaţi artişti chinezi la nivel mondial, a fost arestat de autorităţile chineze pe când se îmbarca într-un avion spre Hong-Kong, pentru presuspuse „infracţiuni economice”, adică, se sugera, pentru neplata unor impozite. Acuzaţia este, din punctul de vedere al familiei şi al cunoscuţilor, ridicolă. Mai ales că Ai Weiwei avea toate şansele să se transforme într-o ţintă a guvernului de la Beijing.
Născut în 1957 într-o familie de intelectuali, Ai Weiwei şi-a trăit primii ani de viaţă în exil, în provincia Xinjiang, unde tatăl său, poetul Ai Qing, a fost nevoit să cureţe toalete pentru a putea supravieţui. Câţiva ani după reîntoarcerea la Beijing a familiei, în 1976, Ai s-a mutat la New York, unde a început o carieră artistică de pictor şi fotograf, opera sa fiind cea a unui ins nedispus să se conformeze convenienţelor sociale şi mai ales politice ale lumii în care trăieşte.
Dar nu doar prin opera artistică a deranjat Ai regimul din ţara sa. A făcut greva foamei în 1989, după înăbuşirea revoltei din Piaţa Tienanmen. Revista „Time”, care i-a dedicat în aprilie un documentar de trei pagini, relatează că artistul a revenit definitiv în China în 1993, când tatăl său, pe moarte, i-a spus: „Asta e ţara ta. Nu e cazul să fii politicos”.
Şi n-a fost. După cutremurul din provincia Sichuan, Ai s-a întrebat câţi copii au murit în şcolile care s-au prăbuşit, organizând grupe de voluntari care au scos de sub dărâmături aproape 6000 de copii, iar în cele din urmă autorităţile nu au avut încotro şi au venit cu cifrele oficiale. De asemenea, artistul a produs un documentar despre un bărbat care a ucis şase poliţişti din Shanghai drept răzbunare pentru abuzurile pe care le suferise cât a fost arestat.
Nu este însă prima oară când Ai are probleme cu poliţia chineză. „Time” relatează că în 2009, pe când încerca să ajungă la procesul unui activist care ajutase la scoaterea copiilor din Sichuan de sub dărâmături, Ai a fost atât de crunt bătut de poliţişti încât ulterior a suferit o operaţie pe creier din cauza hemoragiei.
În urma reţinerii din 3 aprilie, familia nu a avut săptămâni bune nici o veste despre artist, care a fost declarat dispărut, de vreme ce autorităţile nu ofereau nici o informaţie despre un eventual loc de detenţie unde acesta ar fi ţinut. Eforturile diplomaţilor din întreaga lume şi solidaritatea colegilor de breaslă au atras atenţia asupra cazului său. Chiar pe perioada dispariţiei artistului, la galeria Tate Modern din Londra şi în Central Park din New York îi sunt expuse operele. Scandalul internaţional şi numeroasele articole de presă în care se afirma că guvernul chinez poate face oamenii să dispară pe neaşteptate au făcut ca, după mai bine de o lună de la arestare, familia să aibă primele veşti despre Ai şi, în cele din urmă, să îl poată vizita. Artistul rămâne însă în detenţie într-un loc nedezvăluit publicului. În acest timp, zidurile Hong-Kong-ului s-au umplut cu chipul lui Ai, iar noul salut pe internet, în China, este „trăieşte viitorul”, în mandarină, „ai wei lai”, nume de cod pentru artistul al cărui nume real ar putea crea probleme celor care se preocupă de el în mediul virtual supravegheat din China.


Şi tablourile au soarta lor… politică

Se ştie că un tablou al lui Andreescu a stat multă vreme în biroul lui Tito, căruia regimul Dej i-l dăruise înainte de ruperea relaţiilor dintre România şi Iugoslavia. Cel care a spus istoria regăsirii lui după două decenii, Radu Bogdan, autorul unei monografii despre marele pictor, a presărat-o de amănunte picante de natură politică. Sub tablou a fost descoperit un întreg sistem de ascultare, instalat de şeful Securităţii lui Tito, faimosul Rankovici, în înţelegere cu soţia liderului de la Belgrad, Iovanka Broz. Radu Bogdan, care s-a dus la Belgrad ca să cerceteze tabloul, cunoscut lui doar dintr-o reproducere, a aflat abia mai târziu ce scandal a provocat scoaterea de pe perete a tabloului, care nici nu i-a mai fost arătat până la urmă, în ciuda promisiunilor. Rankovici şi Iovanka au fost înlăturaţi de Tito, pe care insistenţele lui Radu Bogdan l-au cruţat de o lovitură de stat. Doi cercetători din Franţa au descoperit recent în arhive povestea uneia din capodoperele lui Murillo, „Imaculata concepţiune”, aflat la Prado. Adus în Franţa de Napoleon, ca o captură de război, tabloul a fost achiziţionat de Luvru în 1852 la un preţ record. Impresia produsă de el în epocă trebuie să fi fost enormă, de vreme ce Balzac şi Zola îl amintesc în două dintre operele lor importante. În 1941, mareşalul Pétain i-l propune generalului Franco în schimbul câtorva opere de mult mai mică valoare, dar de fapt în schimbul neutralităţii Spaniei în războiul declanşat de Hitler. Din nou, sare în ochi substratul politic.