Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Ce poate dezvălui o ciornă

De prin anii ’70 există o critică literară numită genetică şi care examinează ciornele rămase de la scriitori. Desigur, o dată cu computerul, care permite corecturi automate, ca şi tăieturi sau adaosuri, critica genetică nu mai are obiect în literatura contemporană. Clasicii, tot ei, săracii, sunt însă curată mană cerească pentru analiştii manuscriselor. Şi câte concluzii nu le îngăduie ei acestora din urmă, pornind de la pata de cerneală (porcuşorul de odinioară) şi ajungând la ştersături? De exemplu, că lui Joyce cuvântul Aiulela, care i-a pus în dificultate pe critici, i-a venit pe limbă de la imprimarea pe dosul foii pătrunse de cerneală a binecunoscutului Aleluia sau că Madame Bovary ar fi putut începe altfel decât ştim cu toţii că începe. Până şi trăsăturile de caracter ale autorilor pot fi ghicite prin prisma felului în care arată pagina de manuscris. Ce păcat că scrisul pe computer nu lasă nici o urmă din chinul creaţiei literare! Unde pui şi că ne iartă de învăţarea gramaticii şi a ortografiei, oferindu-ş i gratuit serviciile, aşa cum calculatorul ne dispensează de a ţine minte tabla înmulţirii iar Google de a mai avea nevoie de cunoştinţe! S-a terminat cu manuscrisele, cum s-a terminat şi cu literatura epistolară de când cu SMS-urile şi cu atâtea altele care ne fermecau viaţa noastră personală şi manuală.


Rivalităţi între moguli

Se înşală cine crede că numai la noi mogulii din presă se ceartă pe viaţă şi pe moarte. În Franţa e la fel. În ultimul an, trei patroni importanţi au părăsit imprimeria ziarului „Le Monde”, Bolloré, Lagardère şi Arnaud. Ultimul a fost şi cel mai supărat pe noii patroni ai lui „Le Monde”, fiindcă l-au angajat pe fostul lui şef de la „Les Echos”, cu care era în proces, şi mai ales că l-au înscăunat redactor- şef pe Erik Izraelewicz, care, pe când dirija tot „Les Echos”, se opusese preluării ziarului de către cine altul decât Arnaux. Şi ceilalţi au invocat sau au sugerat motive de despărţire similare. Imprimeria lui „Le Monde” se vede pusă în situaţia de a da afară oameni şi de a renunţa la un proiect, care trenează de ceva vreme, din motive financiare, fireşte, şi anume cumpărarea unei rotative moderne absolut necesare. Şi la ei, ca la noi.


Trei cărţi-document

Manuel Chaves Nogales (1897- 1944) este un jurnalist spaniol de pe urma căruia a rămas o culegere de povestiri inspirate din Războiul Civil din Spania anilor ’30. Redescoperite cu o întârziere de şapte decenii şi publicate mai întâi în Chile şi abia apoi în Spania, povestirile din Prin foc şi sânge înfăţişează evenimentele într-o lumină complet diferită de aceea din scrierile lui Malraux şi ale altor participanţi. Nimic eroic, nici de o parte, nici de alta. Un război plin de orori ca toate celelalte. Republicanii nu sunt mai breji decât franchiştii. Absurdul e la el acasă în Spania sfâşiată între unii şi alţii. Elena Rjevskaia este studentă în Litere la Moscova când Germania invadează URSS în iunie 1941, adică acum exact 70 de ani. Se decide să plece pe front ca translatoare şi ajunge la Berlin, după un lung periplu, tocmai când Armata roşie ocupă Reichstagul şi descoperă buncărul lui Hitler. Elena Rjevskaia este aceea care identifică cadavrul calcinat al acestuia. Deşi îi era categoric interzis să ia notiţe, Elena Rjevskaia ţine totuşi un jurnal secret din care va publica o parte sub titlul Berlin, mai 1945 în 1961, când se împlineau 20 de ani de la intrarea URSS în război, şi o a două parte în 2007, intitulată Carnetele unui interpret de război. Ca şi în cazul lui Nogales, nici aici nu e nimic eroic sau exaltat. Armata Roşie e încă şi mai brutală decât aceea hitleristă, iar suspiciunea cu care ruşii căzuţi prizonieri la nemţi sunt trataţi la eliberare nu e cu nimic mai prejos de teroarea instaurată de Gestapo. În sfârşit, doi sovietologi, Jean Lopez şi Lasha Otkmezri, au avut ideea de a culege mărturiile a doisprezece nonagenari ruşi, participanţi la Marele Război de Apărare a Patriei, cum l-a botezat propaganda lui Stalin. Titlul – Grandoarea şi decăderea Armatei roşii – spune totul despre conţinutul şi tonul mărturiilor.


Toate lucrurile îşi au soarta lor

Teza principală a cărţii politologului american Gene Sharp De la dictatură la democraţie din 1993, tradusă între timp în treizeci şi patru de limbi (nu ştiu dacă şi în română), este aceea că toate dictaturile sunt mult mai puţin durabile decât se crede şi că ele mor, mai devreme sau mai târziu, nu atât ca urmare a unor revoluţii violente, cât pe o cale naturală şi nonviolentă. Prăbuşirea dictaturii lui Moubarack pare să-i dea dreptate. Acelea, probabile, ale lui Assad şi Gaddafi, îl infirmă. Soarta dictaturilor se dovedeşte mai aleatorie decât susţine Sharp. Totuşi, unii politologi sunt de părere că analiza lui Sharp este un fel de ghid pentru tinerii din ţările arabe. Teama de influenţa ei este aşa de mare, încât în unele ţări cartea a fost interzisă şi eventualii cititori, pedepsiţi, ca şi editorii. Cartea a fost de altfel comandată de opozanţii birmani. Unii dintre cei care au pus la cale revolte i-au solicitat lui Sharp traduceri. Un avocat vietnamez care poseda un exemplar în limba lui a fost arestat. FSB-ul rus a interzis unui editor moscovit s-o tipărească, iar doi librari care s-au încumetat să încalce interdicţia şi au pus cartea în vânzare şi-au văzut libră- riile cuprinse de flăcări. Nu numai dictaturile, dar şi cărţile au soarta lor.


Inconştientul marxist

Au fost publicate recent scrisorile, inedite, adresate de Louis Althusser (1918-1990) soţiei lui, între 1947 şi 1980, ultimul fiind anul în care filosoful a ucis-o prin ştrangulare pe Hélène şi a fost achitat ca iresponsabil. În deceniul al şaptelea al secolului trecut, Althusser a fost în Franţa filosoful marxist cel mai la modă. Cărţile lui, Pour Marx şi Lire „Le Capital”, au părut a reciti marxismul într-o manieră modernă. Ideea lor era, simplificând, că Marx, şi, în definitiv, orice filosof, nu spun de fapt ce spun. Filosofia ar trebui citită printre rânduri şi interpretată în contextul epocii în care e citită. Scrisorile confirmă, între altele, faptul că Althusser suferea de o gravă boală de nervi şi urma un tratament sever, care nu-l scutea de depresii şi insomnii, alterându-i capacitatea de a se concentra. Uciderea soţiei lui, în 1980, s-a produs pe fondul unei astfel de căderi. Scrisorile mai dezvăluie un lucru semnificativ. Înnoitorul citirii lui Marx din anii ’60-’70 fusese, în anii ’40-’50, un stalinist convins. Iată ce scria el în 1952: „Fiindcă tot ne preocupă ştiinţa stalinistă, l-am visat noaptea trecută pe Vîşinski; îl invitam la École (Normale Supérieure), unde vorbea atât de bine şi cu atâta inimă, încât mi-au dat lacrimile”. Cine a fost Andrei Vîşinski şi ce rol a jucat el, ca procuror, în procesele de la Moscova din timpul Marii Terori, cum a numit-o Robert Conquest, nu mai e cazul să spunem. Poate doar să remarcăm încărcătura marxistă a inconştientului unui intelectual francez într-o vreme când crimele lui Stalin nu mai erau un secret. Nu ştim de ce ne-am mira : oare crimele lui Mao nu erau cunoscute când tovarăşii de arme ai lui Althusser din 1968 recomandau Franţei Revoluţia culturală ca model de urmat? Sau că Alain Badiou, alt filosof la modă, astăzi, ca Althusser ieri, le face emulilor săi recomandarea cu pricina la aproape o jumătate de secol după încheierea uneia dintre cele mai sângeroase, fără a excepta războaiele mondiale, epoci din istorie?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara