Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Merge şi-aşa de Daniel Cristea-Enache

Emanuela Ignăţoiu-Sora, ingluvii, Editura Charmides, Bistriţa, 2014, 32 pag.

Nu numai regimul scrierii s-a modificat după decembrie 1989, ci şi regimul publicării. La o privire mai atentă: dacă înainte de Revoluţie al doilea îl condiţiona puternic pe cel dintîi, în epoca actuală publicarea unui volum devine irelevantă. În vechiul sistem totalitar, etatist, centralist şi în care cenzura avea un rol atît de important, a publica o carte curajoasă sau chiar un grupaj de poeme într-o revistă era ceva aproape eroic. Scriitorul care le pusese pe hîrtie îşi asuma riscul interdicţiei de semnătură, iar redactorul (de revistă ori de editură) care nu fusese „vigilent” îşi putea pierde serviciul. În noua epocă, democratică, pluralistă, cu libertate de opinie şi expresie şi economie de piaţă inclusiv în sfera bunurilor simbolice, singurul risc este acela al editorului care scoate o carte în pagubă.

Ca şi cum Emanuela Ignăţoiu- Sora ar fi vrut, cu ingluvii, să-şi protejeze editorul, volumul ei este o broşură, iar broşura numără 32 de pagini. Dintre acestea, două sînt albe (la final), două conţin Cuprinsul, iar patru sînt paginile de gardă. Rămîn 24, dintre care trei conţin un vers. Versul este considerat atît de important, încît o pagină se întinde, albă, de la el şi pînă la pagina următoare.

Cu asemenea comice artificii de tehnoredactare şi „expandare” grafică a conţinutului, nu e greu de înţeles de ce broşurica autoarei se citeşte în şapte minute şi cincisprezece secunde. Fiind un lector mai lent şi căruia îi place să reia poemele pe care le citeşte, m-am întins pînă la jumătate de oră, stîrnit fiind de comentariile elogioase de pe coperta a IV-a a volumaşului. De la Luminiţa Corneanu aflăm că „o nostalgie grea marchează poezia Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Din sertarele memoriei, scene cotidiene – de acasă, de la şcoală, din vremea copilăriei şi a adolescenţei – sînt scoase şi întinse pe sfoara de rufe, la uscat. Adie din ele dorul de familia întreagă de altădată, mila de copilul care ai fost, confuzia în faţa marilor schimbări din viaţă şi din societate”. Sar peste alte asemenea consideraţii critice, pentru a vedea finalul: „trecutul e mai curînd, în acest microunivers poetic, un stol de ciori care te vînează neiertătoare”.

În chip bizar, criticii care ne recomandă ingluvii sînt mai lirici decît chiar broşurica despre care scriu. Cezar Gheorghe o ia de la Radu Petrescu, căruia i-ar da şi nu i-ar da dreptate: „Dacă i-am da dreptate lui Radu Petrescu, ne-am împăca cu ideea că stările noastre interioare «nu sînt decît nişte aparate optice defectate imediat după întrebuinţare», tot ceea ce vom putea obţine după complicatele mecanisme ale rememorării fiind «acea unitate ritmică pe care se desfăşoară imaginile noastre despre noi înşine»”. Cum era de prevăzut, exact ingluvii de Emanuela Ignăţoiu- Sora îl confirmă pe Radu Petrescu; ele (foloseşte Cezar Gheorghe pluralul) „reprezintă tocmai acea colecţie de imagini cu noi înşine, ceea ce rămîne după revelaţia dureroasă a timpului niciodată regăsit”.

Să ne îndepărtăm însă de sirenele critice care ne-au momit să deschidem volumaşul şi să vedem o ingluvie. La pagina 13, dintre cele cu un singur vers, iată versul: „la şcoala din sat erau numai suplinitori”. La pagina 15, în format similar: „celelalte fete nu vorbeau cu provincialele”. O ingluvie cu trei versuri, date cu caractere italice, apare la pagina 18: „cine strînge toate aceste fire de lînă/ cine pune la loc tulpinile tăiate de floare/ cenuşa nu se mai face pădure”. Simbolismul acesta în cursive e urmat de un poem mai realist în care transpar, vorba Luminiţei Corneanu, marile schimbări „din viaţă şi din societate”: „pe noi ne-a prins Revoluţia făcînd cîrnaţi/ s-a înceţoşat un pic ecranul cu George Marinescu/ au zis ai mei către bunici/ ce să mai facem cu porcul/ Jos comunismul!// era un cuvînt nou/ pe care mi-am propus/ ca orice premiantă conştiincioasă/ să-l caut în dex/ nu-l văzusem nici măcar/ cînd îmi dădea mama zece lei/ să îmi iau eclere”.

În sinteza poetică obţinută prin aceste complicate „mecanisme ale rememorării”, să mai rulăm cîteva imagini ce ne rămîn după „revelaţia dureroasă a timpului niciodată regăsit” din rîndurile lui Cezar Gheorghe: „la coadă am stat de fapt/ după Revoluţie/ cînd mama mi-a cumpărat/ o cutie cu finetti” (p. 22); „prima dată am văzut o broască/ la noi în pădure/ era o asemenea linişte/ că nici nu am băgat de seamă/ pînă a sărit” (p. 9); „tata avea o gaşcă mare/ mama se împrietenise şi ea cu nevestele/ pentru prima dată nu mai tundea/ nu mai făcea manichiura pedichiura vreunei cliente” (p. 8).

Ambiţia Emanuelei Ignăţoiu-Sora de a-şi vedea numele pe un volum cu ISBN (cînd totul ar fi intrat fără probleme într-un singur poem, publicat ca atare într-o revistă tipărită sau postat pe internet) e un indicator pentru starea de „lucruri” literare ce oferă contextul acestor modeste texte. Formula, devenită proverbială, este „merge şi-aşa”. Cam toată lumea ambiţionează să fie poet, sau critic literar, sau şi una, şi alta. Geme literatura română de poeţi ca Emanuela Ignăţoiu-Sora, de poeme precum cele de mai sus, de comentarii „critice” lipsite de autocontrol şi luciditate evaluativă. Se găseşte uşor un editor pentru ca oricine să poată deveni, „oficial”, scriitor; şi se găsesc la fel de lesne comentatori care să justifice cu volute şi să elogieze fără urmă de spirit critic orice text.

La fel de frecvent întîlnită este confuzia, naivă (la autori) ori deliberată (la critici), între dramaticul unui episod existenţial şi justificarea literară a tematicii extrase din el. Cinic vorbind, pare suficient ca un om să-şi rupă piciorul sau să se îmbolnăvească de ulcer pentru ca el să devină poet cu ISBN, prin aceea că suferă. Criticul literar va suferi şi el, empatic, pe coperta a IV-a, de ulcerul poetului, arătîndu-şi cumsecădenia de fond şi lirismul reprimat. Şi Luminiţa Corneanu, şi Cezar Gheorghe sînt nişte poeţi rataţi, semănînd destul de mult, prin aceasta, cu autoarea broşuricii.

Dacă ne întoarcem, însă, de la deriva critică la cea lirică, să observăm că aceasta din urmă vine şi din incapacitatea autorului de a discerne între ce este semnificativ pentru el şi ce e semnificativ pentru alţii. Emanuela Ignăţoiu-Sora, ca un lot întreg de autori lipsiţi de talent şi de cultură poetică, ilustrează situaţia celui captiv în propriul cerc de personalizare. La marii autori, orice element personal poate deveni expresiv, printr-un discurs poetic (fie el eminescian sau stănescian, sorescian sau dimovian) în care episodul biografic se întrepătrunde cu imaginarul artistic, propriu. În schimb, la autorii modeşti literar, la veleitari, elementul personal nu devine expresiv, întrucît nu există nici conştiinţă poetică, nici cultură poetică, nici imaginar personal, nici originalitate, nici concept literar, nici inefabilul talent. Ar fi putut să facă autoarea de ingluvii poezie din tema abandonului? Ar fi putut, desigur, dacă ar fi fost poetă, nu autoare cu ISBN; aşa cum ar fi putut (sub aceeaşi condiţie) să facă poezie dintr-o prăjitură, dintr-un vagon de tren, dintr-un stadion plin la un meci de fotbal sau dintr-o cameră goală.

Nu trebuie luate în seamă astfel de maliţii nejustificate. Este mai convenabil pentru toată lumea (mai puţin pentru cititorii care vor să afle cum este o carte, ce valoare are) discursul-standard: un volum impresionant, cu un ton atît de grav, cu o voce poetică atît de puternică şi, deja, inconfundabilă...

Emanuela Ignăţoiu-Sora nu-i nici măcar ultima autoare din ultimul val (se poate şi mai rău); iar cei doi critici nu se numără, nici ei, printre experţii în justificări (am văzut unele şi mai comice).

Merge şi-aşa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara