Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
Mereu mă temeam să nu pleci... de Emil Brumaru


Deschideam uşile grele, căptuşite cu oglinzi adînci, limpezi, de cuarţ regal, mai păstrînd încă imaginile tale dragi, strîmbăturile copilăroase, spăimoase, gingaş-hidoase, de spînzurată, de înecată, de împuşcată-n jugulară... după cum îţi trăsnea să mimezi... cu mişcările mici, migăloase, cu care îţi prăfuiai atentă genele în pulberi fine de marmeladă solidificată, cu care îţi accentuai pînă la halucinaţie sprîncenele, folosind creioane lungi, senzual-dermatografice, apropiindu-ţi mult faţa infantil-muierească de cea geamănă, virtuală, îndoindu-te graţios, scoţînd caraghioasă (mă pîndeai să observi dacă mă uit! )... reliefînd în aerul pofticios al încăperii fundul orgolios... suprafeţe lucinde reflectînd la infinit, victorios, obsedant... ochii mari, verzi, rotitori, cu sclerele opace, albe, bombate... căutam în dulapurile rămase rufăria ta intim-somptuoasă...sau minuscul-deocheată... părăsită, abandonată curiozităţilor mele hapsîne de bărbat singur acum... Mereu mă temeam să nu pleci de tot... Şi era o bucurie acută, dureroasă, o fericire înăbuşitoare, cînd înţelegeam că o să revii, măcar pentru a-ţi lua o bluză înflorindu-ţi buricul abrupt, o fustă colorată vesel cu papagali la poale, o pereche de blugi strîmţi-mănuşă, o şosetă albă, deraiată la franj, cu călcîiul puţin murdar, un fleac de atîrnat la gît , un glonţ, o lamă de ras, o punguliţă aparent inutilă, de păstrat smirnă zăpăcitoare, levănţică răcoritoare... Podeaua era zguduită din timp în timp, intra în vibraţie cu tramvaiele trecînd huruitor pe stradă... Atunci te speriai, te agăţai de mine, strigai că-i cutremur, că ne prăbuşim... trebuie să ne salvăm, să ne salvăm neaparat, e nevoie... şi cădeam îmbrăţişaţi pe covoare... Şi-auzeam întrebarea ta şireată, prefăcut naivă: ştii cum miaună maşina lui Schumacher? Uite-aşa: miiiiiiiiiaaaaaaauuuuuuu!!! Sau gemeai glumeţ, femeieşte, în două feluri total deosebite, ritmic...Ştii ce-i asta? Apoi misterios: un meci, la Wimbledon, între Dementieva şi... ghici! Una din surorile Williams, riscam... Da, băi, cum de te-ai prins? Iar dacă îmi dădeai un telefon din depărtări albastre, te opreai brusc... mă alarmai... Hei, ai murit, ai leşinat, ai fugit iar de acasă cu rockerii ăia ai tăi jegoşi, împuţiţi, unde eşti? Izbucneai în rîs subţirel, nestăvilt, pătimaş...Chiar n-ai simţit, chiaaar n-ai simţit? Te-am strîns de fir, băi! Cîte dulci jocuri risipite-ntr-o fragedă dragoste... Pe urmă nici nu mai credeam că exişti... decît atunci cînd te vedeam aievea... şi nici atunci, cîteodată... Mi se părea că-i un soi de vis, o fantasmagorie, un chilipir de psihopat, mă străduiam să nu se spargă vraja comică, duioasă, să nu plesnească precum un glob imens de păpădie, împrăştiind puful prin cameră, uşor, străveziu, fulgerat de lumini scînteietoare, fulgurante... făceam eforturi dureroase de concentrare, îmi adunam minţile în palmele strînse pe fruntea mea, pe fruntea ta... totuşi reală, isteţă, netedă... Nimic nu înlocuia prezenţa fluidă, veşnic în pericol de a se spulbera...de-a aluneca în altă parte... într-un spaţiu paralel... Complotam să te sechestrez în flacoane uriaşe, ca pe parfumuri, sub dopuri etanşe de cristal şi să te păstrez în cel mai tainic raft, printre statuiete şi mirodenii şi cărţi rare: "Ştiinţa măsurării cu compasul şi rigla", "Tratat despre fortificaţii" etc... să te confisc în saci de catifea reiată, ca pe comorile călătorite între cocoaşele cămilelor, prin pustie...să mori hămesită de sete şi de iubire... să te readuc, brav, la viaţă... Construiam beciuri imaginare, hrube sinistre, galerii scobite-n miezul munţilor necunoscuţi încă în geografii... să te odihneşti nestigherită de oameni... cu hrana la picioarele leneşe... cu fructele la îndemînă, lîngă buzele uscate ale gurii somnoroase, şoptitoare...cu băuturi soporifice în ulcioare de lut, proaspăt scoase din cuptoarele manufacturierilor medievali... Proiectam răpiri senzaţionale, în plină zi, chiar de la intrarea blocului tău depistat cu greu, înconjurat degeaba de poliţia municipală, însemnat cu o cruciuliţă neagră pe harta umedă, boţită a oraşului... Calculam ani şi ani lovitura...ne evaporam de sub nasul cîinilor lup... ne lăfăiam în luxul mizerabil al colibelor alcătuite în pripă din ramuri de tei şi crengi de pin...şi crini de-un metru jumătate. Locuiam diamante, ne deplasam cu viteze uluitoare în maşini invizibile, grenadele urmăritorilor se turteau de pielea noastră blindată de-amor, dam cu zvîc din Isarlîk, organizam lupte sîngeroase de tauri, invazii de lăcuste, potopuri orbitoare cu arcele doldora de animale domestice şi sălbatice, revolte în localităţi portuoare, jafuri şi jerbe de glorii juvenile, sărbătoream infestarea curcubeielor cu îngeri căzuţi la datorie, flauşam cancere tandre-n asociaţii private de locatari, încoronam cu moi cununi de paie prinţi sfioşi şi prinţese virgine, mitraliam roua în zori şi-n amurg, seara adastam uituci în straturi de brusturi, dis-de-dimineaţă bombardam iarăşi cu bombe de bulion metropolele, recitam, zvăpăiaţi, cocoţaţi pe case, pagini din Baudelaire, din Apollinaire, din Lautreamont, din Sade, bătătoream cu sîrg iluziile întregii generaţii, desfiinţam orice flutur şi-l transformam în fîntîni, în stîlpi, în religii... Gong de final, băi! De trei ori... gong!!!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara