S-au împlinit, de curând, cinci ani de când mi-am cumpărat un Renault 19 Europa. în aceşti cinci ani, maşina nu s-a defectat niciodată. Vara sau iarna, pe ploaie sau pe arşiţă, ori de câte ori m-am suit la volan şi am întors cheia de contact, motorul a pornit imediat, ca şi cum până atunci nu făcuse decât să mă aştepte, plin de zel. N-am avut, în toată această perioadă, nici măcar o pană de cauciuc. Mi s-a furat, zilele trecute, o oglindă retrovizoare, dar de asta nu automobilul e răspunzător.
îmi amintesc ziua în care l-am cumpărat. De fapt, ziua în care mi-a fost adus acasă, de doi angajaţi ai reprezentanţei firmei Renault în România. Forma dezinvoltă, desenată parcă în aer cu o baghetă, de un artist, şi culoarea elegantă, un bleumarin brumat, m-au emoţionat şi m-au intimidat. în portbagaj am găsit o sticlă de şampanie din partea firmei. Le-am mulţumit aducătorilor maşinii, dar susceptibil, ca orice român păţit, am observat repede că din portbagaj lipsea trusa de scule. "Mi-au adus o sticlă de şampanie - m-am gândit - ca să-mi distragă atenţia..." Le-am şi spus:
- Gestul cu şampania e frumos. Dar unde e trusa de scule?
Cei doi s-au uitat unul la altul şi au izbucnit în râs:
- Ce să faceţi cu ea?
- Păi... să mai strâng câte un şurub... să scot colierele, când crapă vreun furtun şi trebuie înlocuit...
- N-o să fie cazul. Dacă totuşi va fi nevoie de o intervenţie, mergeţi la service. Maşina asta nu e prevăzută cu trusă de scule.
într-adevăr, n-a fost cazul, timp de cinci ani. Iar la service m-am dus o singură dată, ca să aflu dacă maşina nu are nevoie totuşi de o reparaţie, pentru cine ştie ce defect subtil, insesizabil de către mine. Nu avea.
Renault-ul meu e uşor de condus, dar eu m-am obişnuit greu cu el. (De fapt, cu ea, pentru că în intimitate îi spun, răsfăţând-o, franţuzoaica.) în trafic, în primele săptămâni, la fiecare o sută de metri intram în panică, având impresia că i s-a oprit motorul. De ce? Pentru că nu-l auzeam. înainte avusesem o Dacia 1310 care huruia şi zdrăngănea, zgâlţâindu-se din toate încheieturile, astfel încât simpla ei înaintare părea o acţiune eroică. "Franţuzoaica" este cu desăvârşire silenţioasă; trebuie să-mi încordez auzul ca să-mi dau seama dacă motorul ei funcţionează. Şi funcţionează întotdeauna, în afară de cazurile în care îl închid eu. (La Dacia, nici de asta nu eram sigur: mi s-a întâmplat s-o parchez, să scot cheia din contact, şi s-o aud totuşi intrând singură în funcţiune, ca personajele malefice din unele triller-e americane, care, împuşcate mortal, spintecate, incendiate, înecate în cada de baie, se ridică totuşi încă o dată în picioare şi vin pe urmele fiinţei angelice pe care o terorizează de la începutul filmului).
De schimbătorul de viteze al vechii mele maşini trebuia să trag cu toată forţa mea bărbătească (sper să nu citească aceste rânduri o feministă!) şi abia reuşeam să-l clintesc. La Renault e suficient să-l apuc cu două degete, ca pe un beţişor chinezesc folosit ca tacâm. Uşile Daciei se închideau numai izbite năpraznic. Uşile Renault-ului au nevoie doar de o împingere delicată, ca aceea cu care se închide tocul ochelarilor. Mi-a trebuit timp ca să mă adaptez la acest regim al mişcărilor delicate. Era ca şi cum ar fi trebuit să dansez cu Andreea Marin după ce ani la rând aş fi dansat cu Fănuş Neagu.
Timp de peste cinci ani n-am reparat-o niciodată pe franţuzoaică (şi nu se întrevede vreun motiv s-o repar în viitorul apropiat). Mi se strângea inima obligând-o să meargă pe străzile pline de gropi ale Bucureştiului, gândindu-mă că trebuie să se simtă ca o prinţesă trimisă la prăşit porumbul. Cavalerismul meu înnăscut mă făcea să mă simt vinovat. Camioane cu roţi imense au stropit-o de multe ori cu noroi, mâini de ştergători de parbrize au lovit-o nervos, în semn de protest pentru că le refuzam serviciile, apa din benzină i-a provocat în câteva rânduri o tuse înecăcioasă, obiecte zburătoare neidentificate (de obicei, aruncate din balcoanele blocurilor) au căzut pe capota ei. Şi totuşi franţuzoaica a rămas mereu aceeaşi, calmă şi puternică, frumoasă şi neatinsă de trecerea anilor.
Dacia pe care am avut-o înainte a trebuit reparată, în primii cinci ani, de 120 de ori! De 120 de ori am mers la service sau am aranjat cu diverşi mecanici să vină s-o repare în parcare. De 120 de ori am făcut rost de piese de schimb şi am pregătit teancul de bancote pentru reparator.
Un vecin de-al meu, având şi el o Dacie (1300), a făcut într-o zi, când maşina i s-a stricat pentru a nu ştiu câta oară, o criză de nervi. A început să strige, ca scos din minţi, în curtea interioară a blocului în care locuim:
- O vând pentru o sută de dolari! O vând pentru o sută de dolari!
S-a găsit imediat un cumpărător şi el i-a dat-o în aceeaşi zi. întâlnindu-l, ulterior, nu mi-am putut stăpâni curiozitatea şi l-am întrebat:
- Dacă tot voiaţi să scăpaţi de ea, de ce n-aţi dat-o pe gratis? De ce aţi mai cerut o sută de dolari?
- Ca să o umilesc, mi-a răspuns el cu o ură retrospectivă. înţelegeţi? Ca să o umilesc.
Am înţeles. Aşa aş fi făcut şi eu dacă aş fi avut mai mult temperament.
Renault-ul meu, însă, de mai bine de cinci ani, nu s-a stricat niciodată. Aşa stând lucrurile, nu l-aş vinde nici pentru o sută de mii de dolari. Nu este vorba doar de un obiect care îmi convine, ci şi de un simbol. Vechea maşină mă adusese la exasperare, începusem să cred că mâna omenească nu poate face ceva care să funcţioneze. Iar uneori îmi închipuiam că eu sunt vinovat, că nu ştiu să folosesc o maşină. Am scăpat - datorită Renault-ului - de aceste obsesii. Când mă sui la volan, uit de ţevile de apă ale blocului, sparte de peste douăzeci de ani, de prizele electrice fără legătură cu pământul (prize a căror folosire dă emoţii ca "ruleta rusească"), de liftul înţepenit între etaje, de interfonul răguşit. Uit de toate şi intru într-un spaţiu magic, decupat dintr-o altă lume, a lucrurilor bine făcute.
Merci, Renault!
