Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Memoriul de Marian Ilea

Diabetul, da, diabetul a apărut acum cinci ani şi s-a adăugat celorlalte boli. Din cauza lui mam simţit bătrîn. Adică am început să obosesc, să nu mănînc şi am slăbit şaptesprezece kilograme. Adică mi-a dispărut carnea de pe oasele de la mîini şi picioare. Mi-a rămas grăsimea de pe burtă. Nu mai înghiţeam mîncarea. Adică o mestecam, o tot mestecam da nu dorea să intre în stomac. Doamna Maier s-a îngrijorat. Mi-a spus că poate am cancer şi habar n-am şi a tras de mine pînă am ajuns la spital. Mie nu-mi plac spitalele. Nici un fel de spital nu m-a vindecat. Fiecare mi-a adus cîte o boală în plus. Am ajuns un colecţionar de boli aduse de prin spitale. Diabetul, domnule, pe ăla îl ai! Şi a început tratamentul. Hipoglicemii ori hiperglicemii ori dracu ştie cum le mai spunea doamna Maier. Fără ea, săraca, fără mîncarea pe care mi-o gătea aş fi ajuns în cimitir.

Umblam cu punguliţe de zahăr prin buzunare. Hipoglicemia asta vine în mintea mea cu doi infanterişti care mărşăluiesc înspre front. Sînt bunicii mei soldaţi. Trec prin faţa băncuţei unde mă aşez să-mi trag sufletul şi mă duc înspre pădure. Bag mîna stîngă în buzunar. Scot zahărul. După ce-l plimb prin gură pînă se topeşte dispar infanteriştii.

Cînd vine hiperglicemia, apare fetiţa din Satu-Mare. A venit în Baia- Sprie după inundaţiile din anul 1970. Eu aveam opt ani. Ea era de şapte ani. Ne potriveam. Cred că m-am îndrăgostit şi de atunci am rămas aşa. Cînd apare fetiţa trebuie să îmi injectez insulină în burtă. Cînd dispare fetiţa mă uit la pielea din jurul buricului. E ca o sită de cernut făină cu puncte învineţite printre sute de punctuleţe roşietice.

Dar despre boli mai la vale. M-am întrebat de ce a trebuit să fac o şcoală militară. N-am fost nici prostul Şcolii de la „Zardă”, unde printr-a opta mă aflam printre cei trei premianţi ai clasei. Cred că bunicii mei au avut un rol, altfel n-aş fi stat la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” nici măcar o zi. Dar am stat. Şi media mea finală de absolvire a fost opt şi treizeci. Tata era inginer zootehnic şi mama era dactilografă la primărie. De cîte ori plecam la Şcoala Militară de Ofiţeri, că aia am urmat după liceu, plîngeam în staţia de autobuz. Din cauză de bunici am ajuns la Sibiu şi am terminat ca ofiţer de infanterie cu nouă şi treizeci media finală.

Bunicii au luptat pentru patrie în cel de-al doilea război mondial şi au supravieţuit.

Eu, Pall Zoltan Alexandru, sînt patriot şi ca infanterist, am învăţat pe de rost cele zece mii de piese ale Transportorului Amfibiu Blindat, precum şi defecţiunile care pot apărea. În acele vremuri, însă, stomacul soldatului era gol şi cel al elevului Şcolii de Ofiţeri la fel.

Mi-au spus profesorii că intervenise ceva, o criză petrolieră, parcă şi din cauza aceea n-am fost lăsat să pornesc Transportorul ăla blindat nici măcar o zi. Tot din cauza crizei nu am condus niciodată vehicolul militar.

Ca ofiţer de infanterie patriot sînt foarte bine pregătit teoretic. Cu asta m-am ales din şederea mea la Sibiu şi cu o repartiţie în garnizoana de la Zalău. Eram aproape de casă, eram locotenent în Regimentul de infanterie „Voievodul Gelu”. Criza aia petrolieră continua. Duceam soldaţii să vadă Transportorul Amfibiu Blindat. Îl demontam în faţa lor. Piesă cu piesă. Le explicam. Montam vehicolul. Îi pregăteam teoretic.

Din această cauză a apărut în mine o nemulţumire. Am făcut un raport. Am cerut să fiu mutat la paza Aeroportului din Satu Mare. Doream să deturnez un avion şi să fug cu el. Doream asta din cauza nemulţumirii. Mi-am spus: Zoli, dacă-l deturnezi, maică-ta va deveni femeie de serviciu şi taică-tău simplu muncitor necalificat. Am renunţat la ideea mea din cauza lor.

Ofiţerul politic de la Aeroport, căruia nu-i dau numele, mi-a spus că dacă deturnam ceva, aş fi fost spînzurat de către el de coada avionului. Tot ofiţerul ăla politic m-a trimis la Spitalul Militar din Oradea. M-au consultat la secţia de psihiatrie, miau făcut un examen cu bariu. M-am ales cu prima mea boală. Un început de ulcer. Mi-a debutat, în scurta mea internare şi lombosciatica. Întors din Spitalul Militar, le-am spus soldaţilor că-n armată, pe timp de pace, te îmbolnăveşti mai ceva ca pe timp de război. În anul 1985 nu se anunţa nici o bătălie în Europa. Pall Zoltan Alexandru locotenentul conducea un pluton de maxim doisprezece soldaţi. Adică n-aveam experienţă. S-a auzit pînă la urechea comandantului armatei a 4-a că locotenentul Pall doreşte războaie şi că nu-i place pacea. Ăla, pe care nu-l cunoşteam, a dat un ordin prin care locotenentul Pall a fost trimis la munci industriale.

„Adică, îţi scoatem noi din creier războaiele, toate războaiele, măi Pall”, mi-a spus ofiţerul politic.

Într-o dimineaţă ploioasă am ajuns la unitatea militară din Braşov. Fără instructaj, fără nici o vorbă, am fost pus să conduc un pluton de şaptezeci de soldaţi ai punctului de lucru Făgăraş.

Doi din soldaţii ăia aveau liceul. Unul luase şi bacalaureatul. Practic, mi s-a dat pe mînă un pluton de borfaşi veniţi din Brăila şi Galaţi în armată. Se muncea de la şapte dimineaţa la unsprezece noaptea. Verificam munca aia de două ori pe zi.

Peste săptămînă eram în combinatul chimic din Făgăraş. Duminica eram la cules de porumb sau sfeclă, cu plutonul. Am fost cel mai tînăr locotenent de la munci industriale.

Ţara lupta pentru dezarmare şi locotenentul Pall era ofiţer prost pregătit. Locotenentul Pall făcea un pas uriaş pentru a sprijini lupta dusă de ţară şi de partid.

Hurmuzache era ofiţer politic. Ăla mă ameninţa cu executarea sumară. Salariul meu era de trei mii şi două sute.

Tata şi mama se mîndreau cu mine. Fiul lor ajunsese locotenent infanterist.

De la fereastra bucătăriei din garsoniera în care locuiesc se vede banca din faţa blocului. Doi infanterişti se îndreaptă către pădure. Am hipoglicemie.

Bunicii Pall şi Buteanu erau vecini cu grădinile. După ce am crescut, au dărîmat gardurile ca să mă pot juca în voie.

Bunicul Buteanu povestea cu bunicul Pall despre infanterie, despre un strămoş de-al său ajuns prefect al Zarandului. Bunicul Pall prefera poveştile cu infanterişti.

„Era un prefect inteligent, sincer şi credul. Prea lesne a crezut că ungurii- s cinstiţi, Pall. Aşa era. Unu Hatvani l-a silit să se spînzure de-o salcie. Da-s mai bine de-o sută şi treizeci de ani trecuţi, Pall!”

Bunicul Pall, infanteristul, îi spunea bunicului Buteanu infanteristul:

„La vremea aia libertatea voastră românească erau furcile”.

„Iar a voastră ungurească, Pall, era linguşirea, amăgirea, vorba goală”.

Bunicul Pall era ungur. Bunicul Buteanu era român. Mă gîndeam la prefectul Zarandului. Conducea oştirea. Lupta pentru patrie. A pierit pentru ţara lui.

Eu, locotenentul Pall Zoltan Alexandru, eram într-o armată cu un pluton pe care-l conduceam la munca în combinat.

Noaptea scriam într-un carneţel versurile cărţii: Lumina are şapte culori.

Pînă ofiţerul politic mi-a confiscat opera. Într-o zi de luni, în aprilie 1987, m-a chemat la el în birou. Hurmuzache. Avea în faţă carneţelul. Adică orînduirea asta unde-ţi cîştigi pita e „fir de iarbă uscat”, locotenent? Adică singura soluţie e „creasta resemnării” Pall? Adică pentru tine şi crîngul e în descompunere, măi? Şi ce-i cu porcăria asta că lumina are şapte culori, lumina e drapelul, măi şi acolo sînt cele trei culori şi atît.

Hurmuzache a dat cu carneţelul de podele. M-a dat afară din birou.

După-amiază am primit o telegramă din Baia-Sprie. Scria pe bileţelul îngust de hîrtie: „A murit tata. Hai acasă.”

S-a rupt ceva atunci. Am plîns. În cimitir eram absent. Mama mă privea cu reproş.

Tata căzuse jos şi-n două minute fusese gata. Mort. În tura de noapte la ferma zootehnică. Pentru mine armata română a dispărut în zilele acelea.

„Ştiţi domnule ofiţer Hurmuzache? Doar bătrîneţea e în descompunere”. Aşa am scris. „Tovarăşe ofiţer că eşti în armata română. Doar morţii sînt în descompunere, tembelule”, a urlat ofiţerul politic.

Am luat zahărul din buzunar. Mie plină gura. Aştept să se topească. Văd lumina prin ceaţă. Gata. Am scăpat de încă o criză. Aşa e cu diabetul.

În anul 1988 ofiţerul politic Hurmuzache m-a trimis la Spitalul Militar din Braşov. Am început poveştile nocturne cu psihiatrul din comisia de pensionare. „O să te ajut, tovarăşe locotenent Pall. Armata asta nu e pentru dumneata”, mi-a spus domnul doctor.

Mi-a inventat o boală şi am trecut de la salariul de 3200 lei la o pensie de 800 de lei. M-am întors în Baia- Sprie. Eram tînăr şi pensionar. Scriam poemele din cartea: Sunt 7 note muzicale. Nu puteai trăi cu 800 de lei. M-am angajat la coloana auto din oraş. Am muncit la reparaţii de jaluzele. Le confecţionam, le montam, le reparam. Am fost ajutor de zugrav, vînzător la toneta din faţa cinematografului, am ambalat cafea.

Pe lîngă poeme, am scris şi un pamflet despre comunism. În anul 1989 nici o dactilografă din oraş n-a vrut să mi-l bată la maşină. Mama, care e de meserie, s-a speriat rău. Pînă-n ziua de azi mi-e frică să mă ating de maşinile de scris. Îmi culeg poemele pe un calculator al doamnei Maier Rozalia.

În anul 2000 a venit la mine în garsonieră fostul ofiţer politic de la Unitatea Militară din Zalău. M-a rugat să dau o declaraţie în care să scriu că ofiţerul Hurmuzache nu m-a terorizat, că nu am simţit nici o presiune făcută asupra mea. Hurmuzache ajunsese preşedinte de Consiliu Judeţean şi avea nevoie de astfel de hîrtii de la foştii lui subordonaţi din armată. I-am dat nenorocitului hîrtia. Am autentificat- o la notarul din Baia-Sprie. Mi-a promis că-mi va sponsoriza o antologie de poeme. El a primit hîrtia, eu am rămas cu promisiunea. Adică am fost amabil. Am rămas cu pensia. Hurmuzache a strîns şi strînge bani cu sacul.

Şi acum mi se face pielea de găină. Mă gîndesc că pamfletul ăla a fost vinovat. În oraş dactilografele vorbeau despre ce am scris. De aia. Alt motiv nu a fost. În anul 1989, sectoristul de la Miliţie m-a luat din garsonieră. M-am deşteptat în beci. Au intrat doi indivizi solizi. Mi-au dat o bătaie soră cu spitalizarea. De atunci mi-e frică să mai citesc din pamflet. L-am ascuns sub saltea. Dorm în fiecare noapte pe el.

Din 1200 de lei, că atît mi s-a făcut pensia, pot trăi prost. Azi ştiu ce voi mînca. Mîine habar n-am. Doamna Maier Rozalia e sprijin pentru mine. Cafea dimineaţa, mîncare gătită la amiază şi seara. Doamna Maier are obligaţii faţă de copilul ei aflat într-un alt oraş ca inginer mecanic. Spune că datoria faţă de copil e morală şi materială. Poate că aşa e. Eu sînt fără obligaţii materiale. Alea morale sînt legate de tipărirea cărţilor de poeme. Valoarea ridicată a acestora mi-a atras invidia unor creatori locali din comunele şi oraşele învecinate.

Doar volumele de versuri: Antichitatea a avut şapte minuni şi Sistemul solar are şapte planete au fost eşecuri. Celelalte au fost primite foarte bine pe plan naţional. Chiar şi premiate de către criticii literari. În Baia-Sprie nimeni nu ştie despre aceste realizări ale mele.

De cînd m-am îmbolnăvit de diabet o duc şi mai greu. Boala presupune un regim alimentar foarte scump. Zilnic ar trebui să consum carne fără pic de grăsime animală şi de două ori pe săptămînă peşte. Dintre mezeluri e permisă doar şunca de Praga. Un singur borcan de gem sau un pachet de biscuiţi, sau o ciocolată pentru diabetici, sînt de opt ori mai scumpe decît aceleaşi produse pentru oamenii normali.

Eforturi nu mai pot să fac. Am încercat să vînd ambulant ziare dar intervine o anumită vîrstă de la care anumite eforturi nu mai sînt posibile. Într-o zi am leşinat pe stradă şi am ajuns la urgenţa spitalului. Deşi iau medicamente pentru diabet, există pericolul real să orbesc dacă nu respect regimul alimentar pe care nu pot să mi-l permit din pensia de 1200 de lei.

Ulcerul pe care l-am căpătat la Spitalul Militar din Oradea s-a transformat în ulcer perforat. Am vomitat intr-o noapte doi litri de lichid roşiatic, am sunat la SMURD şi am ajuns în spital. Cu voia lui Dumnezeu am fost operat şi am supravieţuit.

„N-o să mai ai a doua şansă, Pall”, mi-a spus doctorul.

„Te-am operat pentru versurile tale care m-au sprijinit cîndva”, mi-a mai spus refuzînd orice mică atenţie.

Am răcit în primăvară, acuma sîntem în luna noiembrie anul 2015. Din vară stomacul n-a mai suportat lămîia din ceaiul de muşeţel. Am sîngerări interne cu ulcer operat recidivat.

Ca nenorocirile mele să fie complete, omul de afaceri care mi-a sponsorizat volumele de versuri a dat faliment.

Volumul „Această carte a fost scrisă în şapte zile” e gata scrisă. N-are cine să-i sponsorizeze apariţia.

Îmi rămîne să-mi aştept moartea sigură şi lentă care va veni precum şi orbirea deoarece mi-au crescut dioptriile cu un număr.

M-am gîndit să merg în faţa primăriei şi să-mi aprind cărţile ca protest.

Versurile n-au nici o vină. Şi apoi e singura moştenire pe care o las oraşului Baia-Sprie. Pall Zoltan Alexandru – poet Baia-Sprie, noiembrie 2015

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara