Cititorii revistei noastre au făcut deja cunoştinţă cu noua ediţie a memoriilor Nataliei Manoilescu- Dinu, dintr-un comentariu consacrat textului de către Mihai Zamfir, publicat într-un număr anterior.
Revin, însă, la această carte, dintr-o firească necesitate de a atrage atenţia asupra unei personalităţi de excepţie, prea puţin cunoscută publicului larg. Editată cu profesionalism de fiul ei, lingvistul şi cercetătorul interdisciplinar Mihai Dinu, Mărturia unei vieţi readuce în atenţie figuri şi momente-cheie ale istoriei contemporane şi adresează o întrebare gravă cu privire la memoria noastră culturală şi chiar la prejudecăţile literare.
Prima fiind însăşi prejudecata inexistenţei literaturii de sertar: dacă, într-adevăr, literatura de ficţiune nu a oferit, după 1989, titluri semnificative nepublicate înainte, cea memorialistică a scos la iveală, dimpotrivă, un întreg tezaur care n-ar fi putut vedea nicicum lumina tiparului în timpul regimului comunist. De la Ion Ioanid la N. Steinhardt, de la Ion D. Sîrbu la Oana Orlea şi de la Petre Pandrea la Alice Voinescu, o întreagă cultură română subterană – care a existat, neinstituţional şi fără putinţa de a se manifesta public, şi între 1948- 1989 – a ieşit la suprafaţă şi a ocupat prim-planul dezbaterii critice, de cel puţin 20 de ani încoace. Astfel, am realizat că, decenii bune, am fost contemporani cu oameni de vârf, pe care o oficialitate culturală obtuză i-a condamnat la o existenţă în catacombe sau, în cel mai fericit caz, în cercuri restrânse de specialişti.
Este cazul Nataliei Manoilescu- Dinu şi, de fapt, al întregii ei familii. Căci dacă memorialista a putut, totuşi, să publice câteva studii teologice în revistele Bisericii, opera ştiinţifică a tatălui ei, Mihail Manoilescu (unul dintre cei mai importanţi economişti români, mort în închisoarea Sighet), a fost complet interzisă până 1986. De-abia la 36 de ani după moarte i-a fost reeditat, cu un titlu adaptat comandamentelor naţionalismului ceauşist, studiul fundamental Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Soţul, Valeriu Dinu, va fi şi el exclus de la catedră şi marginalizat. Copiii lor vor suporta întreaga povară a numelui: fiica, Anca, soţia istoricului Dinu Giurescu, va lua împreună cu aceasta calea exilului, în timp ce Mihai, respins la admitere la Filologie, va fi obligat să lucreze mai bine de două decenii ca inginer (în ciuda unor studii ulterioare de Filologie şi a unui strălucit doctorat în Matematică), de-abia după 1989 putând să-şi urmeze vocaţia academică.
Memoriile Nataliei Manoilescu- Dinu sunt, din acest punct de vedere, (şi) o incursiune în bolgiile fostului regim, prin nararea fără patos a catastrofelor care au marcat existenţa familiei sale. Se poate spune că, de la ingratitudinea monarhică la puşcăria politică, nici o nenorocire nu a ocolit această familie. Şi-au pierdut proprietăţile, afacerile, şi-au văzut reputaţia întinată, li s-a interzis dreptul la opinie. Cu o precizare: în timp ce prigoana regală – începută în 1931, după ce Manoilescu, artizan al restauraţiei, refuzase regelui o manevră ilegală de salvare a băncii Marmorosch-Blank – s-a limitat la şicane, fără a periclita viaţa familiei, cea comunistă a intenţionat, nici mai mult, nici mai puţin decât exterminarea ei. Socială şi chiar fizică. E un „detaliu” la care sper că tinerii cronicari (şi mai ales cronicărese), dacă vor ajunge vreodată să citească această ediţie a memoriilor Nataliei Manoilescu-Dinu, vor medita, înainte de a mai afirma că, în fond, „înainte” nu era chiar aşa de rău...
În al doilea rând, această nouă ediţie a cărţii – care, într-o versiune restrânsă, a apărut în 2007 – ne oferă, prin intervenţia lui Mihai Dinu, şi o continuare a relatării autoarei, care se opreşte în jurul anului 1950. Natalia Manoilescu- Dinu a lăsat (ca şi mama sa, de altfel) şi un set consistent de însemnări zilnice, care, acum, i-au servit editorului postum la completarea „poveştii”. Aflăm, prin urmare, ce s-a întâmplat după 1950 cu principalele personaje ale Mărturiei unei vieţi: o suită de „dosare” tragice, în care o istorie nemiloasă s-a jucat cu destinele unor intelectuali de elită. De la Mihail Manoilescu, mort, cum spuneam, în 1950 la Sighet – soţia va fi anunţată de-abia în 1958, iar martirul va mai fi o dată condamnat, post-mortem (!) –, la Grigore Manoilescu, ginerele lui Sextil Puşcariu, rămas prizonier ideilor legionare şi plecat în exil fără a-şi mai revedea familia, toţi Manoileştii vor suferi la un moment dat urmările ciocnirii vieţii lor cu o istorie ieşită din matcă.
Şi-aici apare elementul de-a dreptul senzaţional al personalităţii Nataliei Manoilescu-Dinu. Nu ne surprinde faptul că, deşi până la instalarea comunismului trăise într- un mediu burghez, lipsit de griji materiale, ea reuşeşte să se descurce şi să ducă în spate greul unei familii rămase fără tată: cunoaştem multe cazuri de femei de condiţie care, după 1948, au făcut asta. Însă Natalia Manoilescu-Dinu, pe lângă bătălia pentru supravieţuire într-o societate care nu-i recunoştea acest drept, găseşte şi resurse interioare ca să-şi urmeze destinul spiritual. Creştinismul latent trăit până atunci devine nu consolare, ci urmare a lui Hristos. Autoarea absolvă strălucit studii teologice, duce o viaţă creştină şi reflectează cu seninătate la sensul suferinţelor pe care ea şi alte milioane de oameni le îndură. O seninătate care derivă din dragostea pentru Hristos, dintr-o trăire profundă a adevărului de credinţă şi dintr-o convingere că sensul suferinţei este mântuirea.
Reflecţiile memorialistei nu sunt deloc naive. Citiţi, bunăoară, ce spune despre adeziunea ei de tinereţe la Mişcarea Legionară. Nici fanatism, nici punere a cenuşii în cap: Natalia Manoilescu-Dinu a crezut în idealurile naţionaliste ale Legiunii, până când crima politică, antisemitismul şi incuria guvernării din 1940- 1941 i-au deschis ochii asupra erorii în care se afla, provocând despărţirea definitivă. În special reflecţiile ei despre antisemitismul Legiunii sunt interesante, căci autoarea are cunoştinţe teologice profunde. Ea spune că antisemitismul este, în realitate, contrar spiritului creştin, întrucât postulează pretenţia că Dumnezeu şi-ar putea retrage darurile. Or, El nu-şi retrage niciodată darurile: evreii rămân poporul ales, în mijlocul lor s-a născut Hristos, şi se vor mântui la sfârşitul veacurilor.
Natalia Manoilescu-Dinu nu se resemnează, deci. Dimpotrivă, întreaga ei viaţă este o luptă împotriva condiţiilor nefavorabile, finalizată cu o salvare pe ambele planuri, social şi spiritual. Social, a reuşit să îşi menţină familia pe linia de plutire, în ciuda pierderilor ireparabile, şi-a crescut bine copiii (deveniţi reputaţi specialişti) şi a întreţinut chiar flacăra interesului pentru opera lui Mihail Manoilescu, care după reeditarea discretă din 1986 a început să revină în atenţia publică. Spiritual, şi-a împlinit chemarea creştină, ducând o viaţă curată, în care a trăit „timpul care i-a fost dat”, ca s-o parafrazez pe Annie Bentoiu, fără ură şi părtinire. Iertarea faţă de cei care i-au greşit n-a fost nici cinică, nici ipocrită, ci o consecinţă a înţelegerii noţiunii de mântuire.
Mărturia unei vieţi beneficiază de o atentă îngrijire, aparatul critic care însoţeşte textul fiind el însuşi un mic compendiu al universului intelectual al autoarei. Nu numai referinţele domestice – iluminând traseele unor membri de familie sau cunoscuţi, care apar ca „personaje” ale rememorării –, ci şi cele livreşti sunt precis decodate, inclusiv prin intermediul unor consistente însemnări de călătorie care ne spun multe despre orizontul cultural al memorialistei. Textul Nataliei Manoilescu-Dinu, reprezentând o mărturie (inclusiv, sau mai ales în sensul creştin al termenului!) de primă mână asupra istoriei României în prima jumătate a secolului trecut, este astfel contextualizat şi iluminat cum se cuvine.
Ştiu că e un clişeu, dat în cazul de faţă chiar se potriveşte: editând această carte, Mihai Dinu şi Editura Spandugino au făcut un act de cultură.
