„M-am apucat să scriu povestea vieții mele doar ca să vă spun povestea teatrului meu, însă faptele premergătoare sunt atât de multe, iar viața mea atât de puțin interesantă, că mi-e și rușine că de-a lugul prefețelor a zece tomuri am povestit doar pățanii neînsemnate. Nu amorul propriu m-a îndemnat la asta, fiindcă nu m-am lăudat cu pățaniile mele, ci mi-am înfățișat mai degrabă slăbiciunile și, câteodată, nesăbuința; dragostea de adevăr, doar ea m-a îndemnat să povestesc în amănunt ceea ce am retrăit în amintire.”
În colecția bilingvă, de acum celebră, „Biblioteca italiană”, în care Editura Humanitas a obișnuit publicul cu îndrăznețe ediții noi și reeditări de prestigiu ale clasicilor literaturii italiene, a apărut nu de multă vreme volumul semnat de Carlo Goldoni, Memorii italiene, tradus și îngrijit de Miruna Bulumete, cu o prefață de Carmelo Alberti. Viața lui Carlo Goldoni nu îi este străină publicului românesc: în 1967 s-a publicat la EPLU, în traducerea Victoriei Ursu, volumul Memoriile domnului Goldoni menite să lămurească Istoria vieții sale și pe aceea a teatrului său. Pentru cunoscătorii și iubitorii teatrului goldonian – iar la noi sunt generații întregi care au crescut cu Bădăranii, Hangița, Slugă la doi stăpâni, Familia anticarului, Mincinosul și atâtea altele, în montări celebre ale teatrelor românești – dar și pentru tinerii care abia acum îl descoperă, pentru oamenii de teatru, ca și pentru cititorii care caută o delectare de week-end, Memoriile italiene întregesc acum perspectiva asupra omului și dramaturgului care a reformat teatrul italian din secolul al XVIII-lea și oferă aproape patru sute de pagini de tragicomedie la același nivel cu piesele mai sus amintite.
Spre deosebire de Mémoires de Goldoni, pour servir à l’histoire de sa vie et à celle de son théâtre (volumul de memorii scris în franceză la aproape optzeci de ani, într-o perioadă relativ scurtă, 1783-1787, și apărut la Paris în 1787), Memoriile italiene se presupune că au fost elaborate în aproape două decenii, gândite și publicate ca o succesiune de prefețe la tomurile de opere din ediția Pasquali, începând cu anul 1761. Strânsa legătură cu textele cuprinse în fiecare tom este dată nu doar de felul în care autorul își dramatizează întâmplările vieții și le asociază cu piesele sale, ci și de stampa pusă pe frontispiciul fiecărui tom, care ilustrează perioada din viață istorisită în prefață. Din cele patruzeci de volume ale planului inițial de opere complete, în proiectul editorului Pasquali se concretizează numai șaptesprezece tomuri, ceea ce face ca nararea vieții autorului să se întrerupă undeva la vârsta de 35 de ani. Această dilatare în timp a scrierii și a publicării nu este lipsită de interes, dat fiind că, între prima prefață și ultima trimisă editorului, perspectiva scriitorului se nuanțează, chiar dacă prospețimea și seninătatea realtării rămân neschimbate: ceea ce poate părea a fi o ușoară aroganță în relatare este de fapt conștiința propriei valori a unui dramaturg care, în timp, a urcat treptele succesului și propune cu un ton amuzat și detașat povestea vieții sale împletită cu povestea teatrului său, pentru a-l delecta pe cititor și pentru a-l orienta, în același timp, în opera sa, despre care Goldoni știe deja că va face istorie.
Așadar, dramaturgul venețian (de fapt mantovan prin originile familiei, crescut și educat în mai multe orașe din nordul Peninsulei, deci italian prin parcurs și venețian prin naștere și prin apartenență afectivă) își rememorează viața ca pe o serie de întâmplări dictate de hazard, unele comice, altele duioase, jenante, triste sau picarești, dar nu cu scopul de a arăta în ce chip aceste întâmplări au construit un destin, ci cum anume ele au dus la construcția unui eșafodaj literar. Fiecare episod relatat a reprezentat apoi prima cărămidă la baza unei piese de teatru. După cum Goldoni mărturisește că unul dintre secretele scriiturii sale este acela de a fi gândit mai întâi personajele și apoi urzeala pieselor, inspirându-se pentru personaje din caracterul și stilul actorilor cărora le compunea, o similară relație de cauzalitate se observă și între realitatea trăită de el în mod nemijlocit și subiectele sau scenele din comediile sale. Goldoni scrie ceea ce trăiește și ceea ce vede și scrie pentru actorii pe care îi cunoaște: s-ar spune că este rețeta unei literaturi dramatice datate, circumstanțiate, or tocmai în această autenciticate, spontaneitate și umanitate profundă stă mare parte din noutatea și din vioiciunea artei sale. Iar Memoriile italiene nu fac altceva decât să ne dezvăluie acest lucru.
Prefețele sunt coerente pe de o parte cu operele cuprinse în volumele respective, iar pe de altă parte între ele: autorul chiar le înlănțuie cu diferite expediente narative care anticipează sau reiau referiri la personaje, la episoade din viața sa, astfel încât, de fapt, numai cine deține seria completă de opere poate să urmărească și romanul autobiografic sui-generis pe care il coagulează Goldoni cu fiecare apariție. Cu un extraordinar spirit de marketing, stimulat de un cuceritor egocentrism, el fidelizează, prin aceste prefețe, publicul cumpărător. Ba chiar folosește gravurile de pe frontispiciu drept marcă a colecției: făcute la comandă și explicate în interiorul prefeței, acestea sunt menite nu doar să stimuleze curiozitatea, ci și să înnobileze ediția și, după cum declară însuși dramaturgul, să reprezinte un fel de pro-memoria al episoadelor autobiografice cristalizate în tomul respectiv.
Contextul socio-politic al episoadelor relatate este atât de viu, încât nu poate fi perceput ca fundal, ci ca tot unitar cu personajele și cu acțiunile. Forjat la școala vieții mai mult decât la cea a clasicilor, avocat cu o carieră de două procese, călător, cartofor, logodnicul mai multor fete cinstite sau nu, mammone ca orice bun italian, dramaturgul dezvăluie cum s-a format prin extraordinara sa capacitate de a observa, de a simți, de a analiza și de a traduce în replici, în scene și caractere realitatea pe care a trăit-o nemijlocit. Personalitățile politice cu care interacționează Goldoni, însărcinările diplomatice pe care le primește, războaiele care se petrec în ținuturile și pe străzile pe unde pășește el, figurile culturale de primă mărime cu care colaborează (încântătoare, bunăoară, întâlnirea și apropierea profesională de Antonio Vivaldi) oferă imaginea tridimensională a unui secol care, în peninsula italiană, a fost unul al rafinatei decadențe venețiene afișate la carnavaluri, în teatre și casinouri, dar în aceeași măsură unul al rațiunii, al măsurii și al reformelor iluministe.
Prin seria de teatre, companii, actori renumiți care defilează prin fața ochilor cititorilor, scriitorul venețian oferă o panoramă uneori tragi-comică a lumii dramatice italiene a secolului al XVII-lea, cu orgolii, amoruri, transferuri, crahuri financiare, preluări de contracte, conflicte și regăsiri. O lume a teatrului pasională, amuzantă, dar și melancolică, în care se perindă nume care fac cu ochiul, peste timp, cititorului adăpat la cultura italiană: cum este, bunăoară, numele Mariei Farusso Casanova, celebră actriță în epocă și mama infinit mai celebrului Giacomo, aventurier, agent secret, scriitor, diplomat și amorez. De bună seamă, Goldoni se prezintă pe sine ca pe protagonistul acestei lumi pe care o înfățișează: protagonist, adică personaj, privit de autor cu o detașare uneori duioasă, alteori critică, dar de cele mai multe ori amuzată. Așa se întâmplă și atunci când menționează că notorietatea de scriitor de comedii îl făcea să treacă în epocă drept persoană abilă în raporturile interumane, capabilă să descurce ițele unor afaceri încurcate și demnă de a oferi sfaturi amicilor și concetățenilor.
Cât despre reforma comediei, ea apare cât se poate de limpede în Memorii. Goldoni preia de la commedia dell’arte ce are acesta mai bun (contactul direct și chiar interacțiunea cu publicul, dinamismul și spontaneitatea gesturilor, prospețimea replicilor, autenticitatea prin aluziile la realitatea imediată), dar o perie de obscenități și grosolănii. Marea schimbare vine de la construcția unui subiect și a unei acțiuni logice inserate într-un context bine precizat, dar mai ales de la modificarea personajului, care încetează să mai fie o mască repetitivă și sterotipă, devenind un ins complex, care reacționeză și se raportează diferit la personaje și situații diferite, care evoluează pe parcursul piesei. Ceea ce comportă trei consecințe fundamentale: pentru actori, este o schimbare de metodă la care sunt reticenți inițial, dat fiind că presupune memorarea replicilor și intrarea în personaj, dar Goldoni vine în întâmpinarea companiilor cu care lucrează direct, scriind roluri adaptate caracterului actorilor; pentru public, teatrul își recapătă valoarea educativă, iar pentru dramaturgii contemporani miza jocului este ridicată foarte sus, de unde și invidiile pe care le trezește succesul lui Goldoni.
Cei care vor dori să citească această carte vor descoperi cu delicii un scriitor autoironic, un profesionist al literelor foarte modern și ancorat într-o realitate care prezintă multe similarități cu a noastră, o Italie viu colorată, un volum de memorii romanțate într-o interpretare teatrală, toate acestea prin mijlocirea unei traduceri care aduce onoare originalului cu care se privește în oglindă.