Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Memorie şi cultură de Tudorel Urian

În februarie 2005, ajuns la Ierusalim pentru tradiţionalul târg de carte, nu ştiam prea multe lucruri despre viaţa culturală a evreilor originari din România. Fireşte cunoşteam câteva nume de scriitori (Leon Volovici, Virgil Duda, Moshe Idel, Mirel Brateş, Gina Sebastian Alcalay etc.), dar nu mi-am pus niciodată problema existenţei în Israel a unui posibil mediu cultural în limba română, a dezbaterilor şi schimburilor de idei între oameni născuţi şi formaţi intelectual în această parte a Europei.
Fiecare zi petrecută la Ierusalim a fost pentru mine o mare revelaţie în plan cultural. În primul rând am avut revelaţia găsirii unei surprinzător de largi comunităţi de vorbitori de limba română. Oameni plecaţi din ţară de 20, 30, 40 de ani sau chiar din perioada războiului, vorbitori ai unei limbi române splendide, îşi aminteau cu infinită nostalgie chipuri de demult şi locuri întipărite definitiv în sufletul lor. Veniţi la standul României, mulţi dintre ei solicitau câte o carte "mai uşoară" pentru a se (re)familiariza cu scrisul în limba română pe care îl deprinseseră în primii ani de şcoală, dar de care se despărţiseră în deceniile trăite în Israel. Chiar dacă unii dintre ei spuneau că nu mai citiseră o carte în româneşte de jumătate de secol, toţi vorbeau o limbă română fără cusur, ornată pe alocuri cu suprinzătoare prospeţimi lexicale şi stilistice. Toţi savurau cu nesaţ veştile de acasă, faptul că veneam de acolo devenea în ochii lor calitate în sine, bucuria întâlnirii le lumina chipul, sentimentalismul iriga toate nervurile conversaţiei. Dialogul cu aceşti oameni dobândea consistenţă nu în planul cunoaşterii, ci în cel al trăirii. În niciun loc din lume, reîntâlnirea cu spiritualitatea românească nu provoacă atâtea emoţii ca la Ierusalim. M-am trezit abordat în hotel sau pe stradă de oameni necunoscuţi, bucuroşi de faptul că m-au auzit vorbind în limba română.
Dincolo de aceste reacţii spontane ale oamenilor simpli, impresionantă este calitatea marilor intelectuali originari din România. Toţi sunt la curent cu disputele din lumea literară şi din cea politică din ţară, au montate antene parabolice şi urmăresc tot ce se întâmplă în ţară, sunt abonaţi la revistele literare şi citesc zi de zi presa pe Internet. Nimic din ce se întâmplă aici nu le este străin şi în multe privinţe sunt chiar mai informaţi decât unii dintre noi cei care, în ţară fiind, trăim în vâltoarea cotidianului şi care mai ratăm esenţialul fascinaţi de farmecul unor mize minore.
Costel Safirman şi Leon Volovici, doi intelectuali care nu mai au nevoie de vreo prezentare, au pus la punct una dintre cele mai performante instituţii culturale pe care le-am văzut vreodată: Cercul Cultural de la Ierusalim. Geniul organizatoric al lui Costel Safirman (Cinemateca din Iersualim - care găzduieşte şi Cercul Cultural - funcţionează după ideile sale şi este, în sine, un imens centru cultural cu săli de cinema, bibliotecă de cinema, videotecă, săli de cursuri şi chiar un bistro - este un model de eficienţă şi de promovare a produselor culturale cu adevărat valoroase) s-a întâlnit fericit cu erudiţia şi cumpătarea lui Leon Volovici cel care alege temele de discuţie şi selectează invitaţii, astfel încât fiecare întâlnire a Cercului să dobândească statura unui mare eveniment cultural. Serile de la Cercul Cultural din Ierusalim se transformă în sărbători ale vorbitorilor de limba română din Israel. Majoritatea dezbaterilor se află la confluenţa documentului cu amintirea personală, acolo unde informaţia ştiinţifică se întâlneşte cu sentimentalismul nostalgic al confesiunii. Chiar şi atunci când temele sunt dintre cele mai delicate (masacrul evreilor din Transnistria, discursul antisemit astăzi etc.), Leon Volovici are echilibrul şi harul de a impregna discuţiei o tonalitate joasă, nevindicativă. Important pentru el este să afle adevărul şi să înţeleagă trecutul, dincolo de locurile comune înscrise în cărţile de istorie şi, pentru aceasta, confesiunile celor care au trăit evenimentele tragice din cel de-al Doilea Război Mondial sunt nepreţuite.
Un model în acest sens este dezbaterea pe marginea cărţii istoricului Jean Ancel despre drama evreilor din România (şi nu numai), deportaţi în Transnistria. Consultând mai multe surse sovietice şi americane, istoricul israelian ajunge la o concluzie halucinantă. În timpul administraţiei româneşti, doar în oraşul Nikolaev de pe malul Bugului (numit de autor Regatul Morţii) ar fi fost ucişi 140 000 de evrei. Uluitor este un document german, citat de autor, potrivit căruia autorităţilor române li s-ar fi cerut, la un moment dat, să întrerupă execuţiile de teama izbucnirii unor epidemii. Informaţia este cu atât mai şocantă cu cât istoriografia noastră a negat până de curând implicarea românilor în Holocaust. Mai mult, s-a acreditat ideea că mareşalul Antonescu ar fi fost un fel de protector al evreilor. Jean Ancel recunoaşte că mareşalul a refuzat cu adevărat o solicitare a germanilor privind deportarea evreilor, dar acest lucru s-a întâmplat spre sfârşitul războiului, într-un moment în care intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României devenise iminentă, iar deznodământul războiului, mai mult decât previzibil. Analiza rece a istoricului Jean Ancel este dublată de confesiunea unui supravieţuitor al Regatului Morţii. Haya Glikman a fost deportată în Transnistria în octombrie 1941, la vârsta de 21 de ani. Şi a fost eliberată în martie 1944 de soldaţii ruşi. În cei doi ani şi jumătate de calvar a văzut toate chipurile barbariei şi degradării umane. La şaizeci de ani de la scurgerea evenimentelor, amintirea atrocităţilor trăite este încă proaspătă. Groaza de atunci nu s-a şters şi nu se va şterge vreodată din mintea ei: "Am suferit un frig îngrozitor, nici natura n-a fost indulgentă cu noi, la Lucineţ au fost minus 40 de grade în anul 1941. Am suferit de frig, de o foame neagră, de păduchi, bătăi, gesturi obscene, nesiguranţă, răni care nu se închideau, lipsă de leacuri, lipsă de un pic de petrol cu care să aprinzi focul (dacă aveai ce face cu focul), lipsă de chibrituri, lipsă de hârtie pe care să o pui în papucii de pânză ca strat izolator împotriva frigului, muncile cele mai grele şi cele mai murdare. Asta am făcut eu." (p. 70) La acestea mai trebui adăugate sutele de cadavre aflate la vedere, în plină stradă, sau spectacolul descurajant al celor care abandonau lupta cu viaţa şi se aşezau pur şi simplu în noroi "în totală apatie şi resemnare şi acolo au rămas". Cam multă şi sinistră experienţă de viaţă pentru o tânără care abia trecuse de vârsta de douăzeci de ani.
Chiar dacă nu este nici ea foarte veselă, evocarea Teatrului Baraşeum din Bucureşti este de cu totul altă factură. Invitaţii de onoare, două dintre actriţele legendare ale teatrului, Rudy Friedman şi Agnia Bogoslava, precum şi un actor mai tânăr, Nicu Nitai, copil în anii de glorie ai spectacolelor de la Baraşeum, au reînviat, spre entuziasmul unei săli arhipline, atmosfera spectacolelor de cabaret din perioada războiului, interpretând cupletele celebre în epocă. Emoţia se simte în aer, participarea sălii stimulează şi chiar rememorarea de către Agnia Bogoslava a momentului în care a fost arestată are nuanţe de umor. Cei doi agenţi veniţi la ora 3 noaptea să o aresteze sunt invitaţi la o bere şi la o gustare. Apoi, împreună cu aceştia, Agnia Bogoslava şi Sandu Eliad merg la nişte colegi să-i anunţe că nu pot veni a doua zi la premieră: "Într-un târziu a răspuns cineva. - Cine-i acolo? - Agnia, zic. Era Tina Bereşteanu, nevasta lui Bereşteanu, cea care a deschis. - Noi suntem arestaţi. Domnul e un agent. Ne ducem în Transnistria. Mâine nu venim la premieră" (p. 100).
Pe lângă evocarea instituţiilor evreilor din România (teatru, şcoli etc.) întâlnirile de la Cercul Cultural de la Ierusalim au fost dedicate omagierii unor importanţi scriitori evrei originari din România sau prezentării cărţilor diverşilor scriitori români aflaţi la Ierusalim. Publicul de la Cinematecă a avut şansa, în felul acesta, să cunoască activitatea şi personalitatea unor importanţi oameni de cultură din Israel şi din România: Virgil Duda, Josef Eugen Campus, Al. Mirodan, Nae Caranfil, Sandu Mendrea, Mariana Mihuţ, Ion Caramitru, Eran Sela, Lia König, Ana Blandiana.
Costel Safirman şi Leon Volovici aduc, în Orientul Mijlociu, un imens serviciu culturii române şi memoriei culturale a evreilor originari din România. Ei păstrează intacte rădăcinile româneşti ale evreilor născuţi pe aceste meleaguri şi oferă călătorului român ajuns la Ierusalim şansa regăsirii unei comunităţi care cândva dădea farmecul cartierelor Bucureştiului şi târgurilor noastre de provincie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara