Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Melomanii şi muzicile lor narative de Liviu Dănceanu

Muzica are nu numai darul seducţiei, ci şi al comunicării. În special muzica narativă abandonează postura seducătorului, instalând o abilitate categorică de a se pune în relaţie, de a vesti, a semnala, a coresponda ori a se adresa. În definitiv, a seduce înseamnă a subjuga, a captiva, a fermeca, dar şi a ademeni, a momi, iar în ultimă instanţă, a corupe şi, de ce nu, a păcătui. A comunica este sinonim cu a anunţa, a face cunoscut, a informa. Actualmente, seducţia în muzică se bazează precumpănitor pe efectologie sau pe voluptatea sunetului în sine. Se vizează efectul imediat, impresia de moment, spectacolul gratuit, chiar echivocul. Comunicarea, dimpotrivă, ţinteşte limpezimea, comprehensiunea, edificiul construit cu logică şi trudă. Ascult o muzică pe care culoarea, timbralitatea, exhibarea modurilor de atac sunt o manevră de asalt, de cucerire instantanee a auditoriului, o manevră şireată ce devansează onestitatea şi integritatea lucrului cu sunetele. Decid totuşi să mă las sedus. Efluviile de efecte acustice mă împresoară, injectându-mi un ser tare, ameţitor. Sunt tot mai permeabil, mai tranzitiv. Aproape drogat. În transă. Tranchilizat? Convertit? Gata! Muzica s-a terminat. Ce-a fost asta? Nu-mi amintesc nimic. Sunetele au trecut prin mine ca şi cum nu le-ar fi păsat că trupul meu ar fi putut constitui un cât de neînsemnat obstacol. S-au dus, ca şi cum nici n-ar fi fost. Dar au existat ele oare cu adevărat?

E atâta liniaritate în noua muzică românească încât îmi vine să cred că suntem structural incapabili să producem şi să savurăm o anume punctualitate. Pofta de cursivitate şi reiterare, setea de contemplaţie ori vegetare, propensiunea pentru staza sonoră ne fac să uităm de multe ori că muzica e totuşi o artă temporală, că peisajul din dreptul urechii e bine să plece, să se mişte: sonorităţile se schimbă, fie şi infinitezimal, de la o secundă la alta, o modulaţie, un glissando, o cezură, o nouă pulsaţie, un accent, un incident timbral ori spectral îl modifică ireversibil. Oricât te-ai strădui să o prezervi, clipa sonoră nu poate fi păstrată. Decât doar dacă o abandonezi în favoarea alteia. O altă clipă. Mereu alta. Lucrarea muzicală curge prin clipele pe care le părăseşti, una câte una, până la ultima secundă luată cu tine şi căreia, vrând, ne-vrând, îi întorci spatele. Iar dacă muzicile contemplative îţi oferă senzaţia că poţi să le depozitezi, să fie, cum se zice, la purtător, muzicile narative se lasă însuşite prin intensiune cantitativă şi nu prin expansiune, prin comprimare emoţională şi nu dilatare, prin evacuarea momentului şi nu ţintuirea lui.. }i-a plăcut? Pleacă. Mergi mai departe. Punct şi de la capăt.

Printre proprietăţile pe care muzica le manifestă în procesul excitării sau inhibării ascultătorului se află forţa, energia şi viteza mesajului sonor. Aceasta, bineînţeles, în cazul în care celulele nervoase corticale ale receptorului constituie sediul unei activităţi permanente, în stare de veghe, fiecare nou stimul auditiv, fiecare imagine muzicală solicitând un răspuns potrivit. Un răspuns ce se realizează cu cheltuială nervoasă, orice act, de la cel mai simplu obiect acustic, până la gândirea muzicală abstractă obligând la un anume efort pe consumatorul de artă sonoră. Un efort fără de care orice muzică devine indiferentă ori o simplă ambianţă.

Cercetarea caracterului uman are toate şansele să releve dinamica receptării mesajului sonor, să surprindă procesele care privesc viteza şi intensitatea adaptării unui subiect la un opus muzical, posibilităţile de aprehendare ale acestuia ori fineţea ce operează în selecţia răspunsurilor la stimulii unor muzici pline de varii încărcături emoţionale. În principiu, orice meloman deţine un potenţial afectiv, un depozit ce trebuie livrat şi fructificat. În fapt, energia iscată de actul receptor este fie disponibilizată în acţiuni constructive, sporitoare, în cumpănirea şi dezvoltarea unor activităţi productive, fie irosită în gesturi gratuite, în tihna aparentă a unei opacităţi destructurante ori în lenevia unui trai inert. Fireşte că există o sumă de factori sociali, educativi, culturali, că manipularea prin intermediul mass-media audio, video induce şi imprimă opţiuni şi renunţări, pasiuni şi represiuni, rumori şi umori, formări şi deformări, acorduri şi dezacorduri. Dar nu-i mai puţin adevărat că la nivel individual se manifestă un anume potenţial psihic, asimilabil trăsăturilor de caracter ce reflectă o conduită şi o atitudine personală faţă de obiectul sonor. Dacă opţiunile estetice sunt influenţate de trăsăturile de caracter, apreciem că şi reciproca este valabilă: caracterul uman poate fi înrâurit la un moment dat de modul în care un subiect săvârşeşte elecţia audiţiilor şi se ghidează în întrebuinţarea acestora. Atunci când în alegerea muzicilor lipseşte exigenţa faţă de anumite criterii axiologice ori faţă de unele norme estetice elementare, când consumatorul de artă sonoră se întovărăşeşte cu orice fel de produs artistic, fără pretenţii şi fără discernământ, nu ne va fi deloc greu să definim ceea ce se numeşte trăsătură de caracter slabă şi laxă, influenţabilă şi uneori chiar obstrucţionistă. Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!

Se pot decela, desigur, numeroase nuanţe în comportamentul melomanilor vis ŕ vis de producţiile sonore (cu precădere, cele savante): de la insensibilitate majoră, indiferenţă ori crasă nepăsare şi chiar agresiune, până la interesul activ, implicarea spirituală şi participarea afectivă. Nu de puţine ori snobismul ocultează aceste nuanţe, alterând probitatea şi onestitatea unui subiect în relaţia lui cu opusul sonor. Un caracter deschis, sincer se manifestă printr-o concordanţă totală între ceea ce simte şi ceea ce declară că a simţit. La polul opus se află făţarnicul, ipocritul, cel care încearcă să prezinte raportul dintre gust şi valorizarea intrinsecă într-o lumină falsă, artificială, bântuită de raze ce fie că dispersează, fie că orbesc.

Muzica e pretutindeni. O asculţi dacă vrei au ba. Industria de sunete a escaladat întreaga planetă. Te duci la munte: puzderia de waţi se revarsă printre arbori şi stânci. Te duci la mare: zgomotul talazurilor e acoperit de grindina decibelilor emanaţi în furtuna discotecilor şi localurilor de zi şi de noapte. La Poli şi la Ecuator, în maşină sau pe vapor, în tren ori avion, în casă, pe stradă, când eşti obosit, amărât sau, dimpotrivă, când eşti destins ori când ţi-e lumea mai dragă, te afli mereu sub constrângerea de a asculta muzică. O muzică aidoma unei arme de distrugere în masă, cu efecte imprevizibile pe termen mediu şi lung. În aceste condiţii adoptarea şi asumarea unor convingeri estetice grefate pe un sistem de valori coerent şi consecvent, motivabil şi motivant, precum şi transformarea acestor convingeri în acte de comportament estetic, deopotrivă nobile şi eficace, reprezintă o posibilă şansă de salvare şi de supravieţuire. O şansă virtuală ce poate deveni actuală prin respectarea unor principii care menţin încrederea în forţele proprii, forţe generatoare de energii capabile să articuleze probitatea gustului artistic, decenţa şi rafinamentul opţiunilor estetice şi care impun o disciplină interioară în stare să se instituie într-o pavăză în faţa kitsch-urilor şi artefactelor sonore de tot felul.

Decizia, vrerea, consimţământul melomanului sunt expresii ale fermităţii şi perseverenţei în calificarea scopului şi a mijloacelor printre priorităţile formării unei personalităţi pentru care curajul şi iniţiativa nu înseamnă neapărat a acţiona sub presiunea unui impuls de moment, unui mimetism împovărat de seve populiste sau de conformisme comode, iar a persevera nu este acelaşi lucru cu a te încăpăţâna să crezi în identitatea dintre curaj, temeritate şi spirit de aventură. După cum timiditatea nu e sinonimă cu modestia, iar îndrăzneala nu trebuie confundată cu aroganţa căci, de multe ori, timiditatea se datorează, se ştie, neîncrederii în forţele proprii, modestia împlinindu-se graţie abdicării orgoliului, în timp ce îndrăzneala se fundamentează, evident, pe spiritul de curiozitate, iar aroganţa se întemeiază pe suficienţă şi uneori pe sastisie.

Orice meloman vine în lumea sunetelor cu un anume teren psihic şi cu un topos temperamental. Mai mult, duce cu el o zestre naturală de calităţi şi defecte ce se înmănunchiază în trăsături dinamice ale personalităţii şi care întregesc premisele devenirii acestei personalităţi. Dar oricât ar fi de grei în consecinţe, formanţii nativi nu reprezintă decât simple postulate, banale posibilităţi, particularităţi cu totul generale care dau în ultimă instanţă o anumită intensitate şi mobilitate reacţiilor emoţionale sau capacităţilor de adaptare. Una este însă să reacţionezi emoţional la o muzică oarecare şi alta este să te adaptezi la solicitările ei. În definitiv, replicarea afectivă înseamnă informare, luare de cunoştinţă, în timp ce acomodarea cu un mesaj sonor presupune înţelegere şi judecată. Nu este deci un secret că actul receptării operei muzicale solicită în mare măsură o întreprindere nervoasă complexă şi doar într-o mică măsură se reduce la reflexe pur biologice din zona epidermică a senzorialului.

Un senzorial redevabil în bună parte muzicilor de divertisment. Cele agresive, primitive, cele "deocheate", insalubre, precum şi cele impertinente, arogante sunt narate de marionete perfecte, tipizate, trase pe bandă, marionete ce au îngurgitat copioase ospeţe scenografice şi regizorale, nenumărate feluri grele de mâncăruri săţioase şi de straie împopoţonate. Câtă abundenţă de mijloace întru sărăcirea mesajului artistic! Câtă pregătire şi câtă aparenţă pentru debandadă şi lipsă de substanţă! Uneori îmi vine să-mi acopăr timpanele. Să tacă muzica!

Numai că sfârşirea muzicii, moartea ei, se produce, o ştie orice meloman, fără impactul duhorii şi fără perspectiva hoitului. Nici măcar nu simţim uscarea, ofilirea, deshidratarea ori dezagregarea melodiei şi a ritmului. Nimic pestilenţial, cadaveric sau putrid. Aceasta pentru că nu suntem în stare de a contacta un opus sonor decât prin intermediul auzului. Nicidecum prin miros, văz, gust sau pipăit. Decesul muzicii înseamnă trecerea de la sunet la non-sunet, de la vibraţie la repaus. Muzica, aidoma zgomotelor, moare în tăcere. Numai că, în timp ce zgomotele cad în uitare, muzica urcă în amintire, ca şi cum ne-ar mărturisi ceva din Edenul originar. Sfârşirea muzicii: o poveste care, după ce e rostită, atârnă de firul vieţii, precum mărgăritarele, sumedenie de vise. Vise înaripate, înflăcărate. Muzica narează şi atunci când e mută. Povestea despre melodie şi ritm deapănă şi în linişte. Oare să nu amuţească muzica niciodată? Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa.