Există o serioasă tradiţie a mecenatului
artistic în Statele Unite. Mari sau
mici, muzeele americane îşi
datorează existenţa acelor care,
adevăraţi cunoscători sau doar
bine sfătuiţi, au alcătuit colecţii de
toate dimensiunile, de la modest la
fabulos, pe care le-au lăsat moştenire,
încurajaţi de un sistem favorabil de
taxare, publicului... Numele unor
Havemeyer, Frick, Rockefeller, Mellon,
Lehman, Morgan au intrat în legendă.
Astăzi, într-o lume mai puţin generoasă,
cei care pot fi înscrişi în aceeaşi categorie
sunt mult mai puţini. Printre ei,
fraţii Leonard şi Ronald Lauder.
Moştenitori ai imperiului de cosmetice
întemeiat de mama lor Estée, amândoi
au fost din tinereţe colecţionari pasionaţi,
cu interese complementare. Atenţia
le-a fost mereu atrasă de lucrări de
excepţie. Aşa cum declara Ronald
atunci când a oferit acum câţiva ani
publicului new yorkez prilejul unui
contact cu o parte a eclecticei sale
colecţii, criteriul principal de selecţie
pentru el este dacă o anume creaţie
te face să exclami, în cuvintele sale,
„Oh my God” sau nu…
Colecţia lui Ronald Lauder include
astăzi sute de obiecte, de la armuri
la desene impresioniste şi la artă
contemporană. Dacă acestea vor intra
sau nu într-un muzeu este încă neclar.
Dar numele său va rămâne categoric
ataşat de „Neue Galerie” instituţia
dedicată artei austriece şi germane de
la începutul secolului al XX-lea pe care
a întemeiat-o şi înzestrat-o împreună
cu prietenul său Serge Sabarsky. În
doar câţiva ani, „Neue Galerie”, amplasată
într-o vilă, foarte aproape de Metropolitan,
la intersecţia dintre Fifth Avenue şi
strada a 86-a, a devenit unul dintre
cele mai iubite muzee new-yorkeze.
Publicul revine mereu să revadă colecţia
permanentă – picturi şi desene de
Klimt şi Schiele, mobilier şi orfevrărie
produse de atelierele Wiener Werkstätte,
exemple remarcabile ale expresionismului
german, ale curentului „Neue Sachlickeit/
Noua Obiectivitate”, creaţii ale membrilor
şcolii Bauhaus – dar şi cu totul remarcabile
expoziţii temporare… În iarna trecută,
muzeul a găzduit o manifestare dedicată
chipurilor şi siluetelor desenate sau
pictate de Egon Schiele, privite în
contextul mai larg al istoriei portretului
austriac de la început secolului al
XX-lea. Expoziţia a pus în evidenţă nu
atât virtuozitatea artistului cât capacitatea
acestuia de a transcende realitatea
obiectivă pentru a scoate la iveală –
în tradiţia unor Rembrandt sau Goya
– tensionate şi chinuite „imagini ale
sufletului”.
Acum – „ Gustav Klimt şi Adele
Bloch-Bauer: Femeia îmbrăcată în aur”
– este o manifestare centrată în
jurul unui portret din 1907 devenit
celebru nu atât pentru indubitabilele
sale calităţi artistice sau pentru că
reprezintă o imagine etalon a societăţii
vieneze de dinainte de Primul Război
Mondial, ci pentru istoria sa mai târzie.
Confiscat de nazişti, expus după aceea
pentru multă vreme în Galeria vieneză
Belvedere, retrocedat moştenitorilor
lui Ferdinand Bloch-Bauer prin decizie
judecătorească şi achiziţionat în 1996
de Ronald Lauder pentru fabuloasa
sumă de 135 de milioane de dolari,
portretul a fost donat muzeului
new-yorkez unde este expus acum
în marele salon de la primul etaj.
Puţini şi-ar fi închipuit că, indiferent
de uriaşele sume cheltuite, cineva
poate alcătui în ziua de azi, într-un
interval relativ scurt, o colecţie de
asemenea adâncime şi calitate ca aceea
de artă cubistă, începută de Leonard
Lauder în 1976 cu două lucrări de
Léger şi oferită în dar Muzeului
Metropolitan în 2013.
După decenii în care cei ce au condus
destinele instituţiei au avut o atitudine
ambiguă în ceea ce priveşte cubismul
în particular şi colecţionarea artei
secolului al XX-lea în general, Metropolitan-
ul a devenit brusc un „competitor”
demn de luat în seamă al fabuloasei
colecţii alcătuite de-a lungul anilor de
Muzeul de Artă Modernă. Ansamblul
celor 81 de picturi, desene şi sculpturi
expuse pentru câteva luni într-o expoziţie
specială s-a limitat la opera unui grup
de patru artişti – Picasso(34), Braque(17),
Juan Gris(15) şi Léger(15) – consideraţi
drept caractere principale ale istoriei
mişcării cubiste încă de la începuturile
acesteia, de când toţi patru au fost
reprezentaţi de influentul negustor
german Daniel-Henry Kahnweiler.
Câteva dintre tablourile din manifestarea
actuală au fost de altfel expuse în prima
expoziţie de artă cubistă organizată
de Kahnweiler în galeria sa pariziană
de pe Rue Vignon.
Nu sunt singurele lucrări cu o
provenienţă remarcabilă din colecţia
Lauder. Magnatul a achiziţionat masiv
de la moştenitorii lui Douglas Cooper,
prieten apropiat al lui Picasso şi
unul dintre cei mai importanţi cunoscători
şi promotori ai cubismului. Alte piese
au fost la un moment dat în posesia
lui Gertrude Stein sau a colecţionarului
elveţian Raoul La Roche.
Ceea ce Lauder a oferit Metropolitanului
este departe de a reprezenta doar
o înşiruire de trofee. „Nu am colecţionat
doar tablouri disparate, ci am asamblat
o istorie a cubismului” – declara el
într-un interviu inclus în catalogul
manifestării... Cel ce petrece suficient
timp în cele 5-6 săli ale expoziţiei
obţine datele necesare pentru a înţelege
originile mişcării, particularităţile ei,
diferenţele dintre cei patru artişti
reprezentaţi, rolul cubismului ca sursă
de inspiraţie pentru întreaga artă a
secolului al XX-lea… Devine clar de
ce renunţarea la iluzia tridimensionalităţii,
folosirea unor multiple puncte de
perspectivă reprezintă poate cea
mai importantă cezură în istoria artei
occidentale de la Renaştere încoace...
Devine clar de ce arta cubistă nu este
uşor de admirat şi presupune un efort
intelectual care nu se limitează la
simpla recunoaştere a unor obiecte
menţionate în titlul unui tablou în
aglomerarea de contorsionate forme
geometrice…
„Cubism – Colecţia Leonard Lauder”
începe cu trei peisaje de Braque, pictate
între 1907 şi 1909: Terasa hotelului
Mistral, Copaci la L’Estaque, Castelul
La Roche Guyon. În decurs de doar
trei ani, un gen tradiţional în pictura
occidentală suferă o asemenea
transformare încât vechea întrebare
– în ce măsură o operă de artă „seamănă
cu”, „reproduce” realitatea înconjurătoare
– nu mai are niciun temei. Artistul a
devenit stăpânul absolut al universului
de semnificaţii asociat artei sale.
După o serie de Picasso-uri protocubiste
– „Nud în picioare” – datând
din perioada „Domnişoarelor din
Avignon”, istoria mişcării în versiunea
Lauder se focalizează asupra colaborării
dintre Picasso şi Braque din perioada
1909-1911 când cei doi sunt nedespărţiţi.
O secţiune a expoziţiei intitulate „O
lecţie în diferenţe” reafirmă dificultatea
de a observa variaţii între creaţiile lor
din perioada cubismului analitic.
Compoziţiile voit neinteligibile, de un
gri monoton, cu planuri care se termină
brusc sau nicăieri, îndepărtând orice
senzualitate a actului de a picta sunt
cu adevărat interşanjabile. Încercări
de a sistematiza diferenţele – Picasso
pornind din centrul tabloului, Braque
utilizând tonuri mai deschise – sunt
practic zadarnice, atât de mare este
confuzia cu care este confruntat privitorul.
În 1912, când cubismul se afla la
marginea abstractului, Braque introduce
ceea ce el a numit „certitudini” – litere,
semne, fragmente de ziar – în tablourile
sale, „inventând” arta colajului, o altă
cale deschisă de cubism în evoluţia
artei secolului al XX-lea care duce la
Jasper Johns, Rauschenberg, pop….
Această „retragere spre cunoscut”
continuă în anii Primului Război Mondial.
Cubismul sintetic reintroduce culoarea,
ritmul, confeti pictate în stil pointilist,
forme biomorfice cu conotaţii sexuale…
Gris şi Léger sunt mai puţin gata de
experimente decât întemeietorii mişcării.
Aplică cu talent şi succes o „metodologie”
care transformă fiinţe şi obiecte în
forme geometrice, într-o operă care
devine treptat lipsită de surprize.
Spre deosebire de alţi colecţionari
care au stipulat în actele lor de donaţie
tot felul de măsuri restrictive – de
exemplu, lucrările, bune sau rele,
trebuie să fie grupate sau ele nu pot
fi niciodată împrumutate – Leonard
Lauder a lăsat cu generozitate curatorii
Metropolitan-ului să amplaseze piesele
pe care le-a donat în contextul general
al galeriilor muzeului aşa cum consideră
ei de cuviinţă. Din întâmplare sau nu,
accesul la actuala expoziţie se face,
semn premonitoriu, prin galeriile de
artă africană, una dintre influenţele
majore, alături de opera lui Cézanne,
asupra începuturilor cubismului… Se
spune că noul spaţiu al Metropolitanului,
care va fi inaugurat peste câteva
luni în fosta clădire a Muzeului Whitney
de pe Madison Avenue, va fi special
dedicat unor asemenea dialoguri în
spaţiu şi timp între diferite culturi şi
civilizaţii.
