Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Mecanisme şi mecanica lor de Marina Constantinescu

M-am gîndit de curînd, într-o noapte, pe drumul de întoarcere de la Braşov, de la teatru, de ce mă tulbură, de fiecare dată, întîlnirile cu Thomas Bernhard. Cu părţi din opera lui, vreau să spun.

Sau discuţiile pe care le-am avut în studenţie şi de atîtea ori de atunci încoace cu oameni feluriţi, din foarte diferite colţuri ale lumii. Sau spectacolele pe care le-am văzut la noi sau în alte părţi. E o întrebare care revine, din cînd în cînd. Discursul lui rebel e structurat, precis şi taie ca un bisturiu. Fiecare cuvînt al acestui autor-personaj poartă mii de lumi semantice, de vibraţii în care clocotesc mii de stări, de sentimente, de nelinişti, de verdicte care acoperă, de fapt, tot atîtea îndoieli. Acutele intoleranţei din textele lui Bernhard îmi amintesc de propria mea intoleranţă. Am fost, poate, prea radicală pe alocuri. Cu mine şi cu ceilalţi. Cred că la Bernhard intoleranţa s-a dezvoltat ca un sistem de autoapărare. Duc cu mine în noapte replici întregi din spectacolul lui Goga Puterea obişnuinţei (traducere de Tino Geirun). Reacţiile intransigente s-au amestecat cu o hipersensibilitate ieşită din comun, cu un interes acut faţă de artă, de cuvînt, de scris, de muzică, de valoare. Faţă de umanitate. Iubirea şi ura ne locuiesc. Fiecare are solo-uri. Cu vremea, cred, una dintre ele rămîne protagonistă, cealaltă trebuie să se mulţumească cu o apariţie secundară sau chiar episodică.
La Thomas Bernhard pare că rănile adînci şi vechi nu şi-au mai găsit o vindecare adevărată. Cred că ele au menţinut o veşnică situare polemică a acestui mare scriitor faţă de lume şi, de ce nu, faţă de el însuşi. Duritatea afirmaţiilor a avut intensităţi maxime uneori doar ca să lovească el cel dintîi. Să se pună cumva la adăpost de tonurile critice, de judecăţi, de altfel de păreri. Formele de revoltă, de răzbunare pe istorie, pe context, pe destin, pe actori, pe oameni politici au alimentat forţa celor scrise, aiuritoarele şi provocatoarele interviuri, declaraţii, gesturi care au căutat cu orice preţ nod în papură unor instituţii, unor momente, înţepenelilor de orice natură. Şi-a pus în cap Viena, Austria, teatre, festivaluri, edituri, directori. Dar omul acesta a fost pur şi simplu obsedat de artă! De ce e serios, grav, dens, fundamental. Şi-a îndulcit, uneori, afirmaţiile dure cu ironie, multă, cu tonuri cabotine ca să nu eşueze în verdicte. Şi-a salvat discursul artistic de la rigiditate prin complicitatea bufonului, a clovnului trist. Fraze sau replici greu de suportat îşi găsesc, nu departe în text, o detensionare într-o poantă pe muchie de cuţit, într-o ieşire scurtă din peisaj, într-o jonglerie lingvistică. Stilul lui dinamic, lipsit de metafore, deseori ţîfnos, cu teme repetitive, cu replici recurente este un fel de contrapunct muzical. Instrucţia lui muzicală se recunoaşte limpede în fiecare piesă. Ca şi în cea de la Braşov, care răscoleşte în mine ideile mele despre meserie şi despre teatru. Construcţia unui text are părţi, teme, variaţiuni, tonalităţi. Profunzimea şi limpezimea ideilor, a filosofiei acestui scriitor este topită undeva în text într-un soi de dispoziţie proastă, de cîrcoteală, de bombăneală. Este un fel al lui Bernhard de modestie, de smerenie, cumva, în faţa adevărului greu şi valoros pe care îl poartă cu el şi îl rosteşte. Parcă singur vrea să dilueze puţin din intensitatea agitatului trafic de idei, de probleme şi de problematici pe care personajele lui le aduc în piese, în nuvele, în romane. Legătura mea cu acest gînditor, cu neliniştea lui fizică şi metafizică este făcută prin multe fire şi sensuri. Din cînd în cînd, mi se mai limpezeşte cîte o cale. Aşa s-a întîmplat acum, la Braşov. Premiera spectacolului „Puterea obişnuinţei” pus în scenă de Claudiu Goga a fost de mult. Anul trecut. Am aflat tîrziu, însă.
Interesul mi-a fost stîrnit, în plus, de faptul că acest text greu, ciudat, oarecum rece, nu comod, la prima citire, nici pentru artişti, nici pentru spectatori, a fost ales de regizorul şi directorul teatrului, Claudiu Goga. Mi-a fost limpede că acest artist a simţit că mesajul autorului prin acest text-manifest pentru artă, pentru ieşirea din clişeu, pentru pericolele ce pîndesc valoarea din interiorul creatorului şi din afară, de oriunde din afară, se apropie mult de mesajul său artistic, teatral, managerial. Asta a dat o miză în plus, pentru mine, alegerii pe care Claudiu Goga a făcut-o. Şi pentru el, ca regizor, şi pentru trupa sa, pe care o animă de atîţia ani pe un traiect ce nu a fost şi nu este mereu simplu. Din nici un punct de vedere. Chiar dacă de o vreme bună nu mai sînt la curent cu ce se joacă la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, şi nu din vina mea, ani de zile am fost extrem de aproape de structura repertoriului, de evoluţia fiecărui actor, de dăruirea formidabilă a celor mai mulţi din trupă. Acolo unde teatrul este profesiune şi angajare unică. Actorii nu au alte tentaţii şi, probabil, simt mult mai acut ce este cu ei, cu profesiunea lor, cu actul creaţiei, al implicării necondiţionate şi pînă la capăt. Şi Dabija, şi Măniuţiu, şi Goga, şi alţi regizori care au fost invitaţi să lucreze au stimulat în fiecare actor din vechea generaţie sau din cei mai tineri să nu obosească să caute în ei înşişi. Coexistenţ a stilurilor şi vîrstelor într-o distribuţie sau alta a fost benefică pentru fiecare şi, în acelaşi timp, pentru toată lumea. Iar spectacolul Puterea obişnuinţei mi se pare că defineşte perfect şi cu o mare subtilitate tot ce am descris mai sus. Mi s-a părut un manifest artistic şi teatral asumat, pe care îl semnează regizorul Claudiu Goga şi toată trupa sa. Fără nici o excepţie. Ca o grafică a artistului la maturitate. Poţi descifra multe şi în lumină, şi în umbră, şi în haşurările pe care siluetele personajelor le figurează. Amestecul dintre teatru, circ, cuvînt, sunet, mişcare, aşa cum l-a preparat Claudiu Goga aici, mi se pare parcă mai dur, mai sec, mai caustic, mai pregnant, într-un fel, decît în alte montări pe care le-am văzut cu „Die Macht der Gewohnheit”. Grotescul şi cabotinul merg pe sfoară. Echilibru fragil. Ca în viaţă. Ca în artă.
Sîntem pe scenă. Actori şi spectatori. Spaţiul este aproape gol. Uşa metalică, pereţii şi podeaua îşi arată, vag, strălucirea rece. Cîţiva copaci, devitalizaţi. Sub semnul acesta apăsător, metalic, gricenuş iu, selenar, regizorul îşi aşază întreaga construcţie. Extraordinară această idee de spaţiu minimalist, de decor pe care Goga şi-l imaginează! Strînge demonstraţia, face ca tensiunea spectacolului să ajungă foarte repede şi deloc diluată la spectator. Am privit în jur, pe furiş, de cîteva ori. Ochii celorlalţi spectatori, o emoţie în plus pentru mine, un motiv în plus de reflecţie. Caribaldi, primitivul şi dictatorialul director al unei trupe de circ apare ca din fum. Din aburul propriei lui minţi. Ca o fanstasmă. Un fel de vulpe-vînător care pîndeşte orice greşeală, orice abatere de la regulile sale ca să acuze fără încetare, ca să chinuie, ca să ameninţe, ca să distrugă. Suflete, destine, priviri. Aici, la nivelul ochilor, al privirilor se joacă mult din miza interpretării fiecărui actor. Goliciune, neant, deşirare, non-sens, mişcări mecanice şi repetitive. O trupă de circ este antrenată – ca într-o halucinaţie fără sfîrşit – ca o orchestră de cameră ce repetă, la infinit, pentru a atinge graţia perfecţiunii, partitura Păstrăvul de Franz Schubert. Existenţe la limita umanului sînt „dirijate” cu biciul lui Caribaldi. Viaţa şi moartea stau, împreună, pe aceeaşi linie. Valoarea şi pseudo-valoarea, la fel. Dureros manifest. Şi Jonglerul – Virginia Itta Marcu, şi Dresorul – Mihai Bica, şi Nepoata – Maria Gârbovan, şi Clovnul – Gabriel Costea par năluci, spectre ce agonizează pe drumul artei închipuite de Caribaldi. Paşii lor, corpurile lor, şoaptele, privirile – devitalizate ca şi arborii de pe scenă. Rătăcesc. Ambiguitatea sentimentelor, a discursurilor lui Caribaldi, a lentorii cu care se mişcă fiecare pe scenă, mai puţin marele dictator, face ca replicile să devină mai acute în amestecul de adevăr şi de non-sens. De aparenţă şi esenţă. În sine, ce spune Caribaldi despre artă, nu doar despre muzică, este cu totul tulburător! Dar drumul spre artă devine unul complet aberant atunci cînd este parcurs de o nulitate. Acest spectacol-confesiunemanifest este susţinut cu enormă grijă şi implicare artistică de această trupă matură, devotată, care îşi joacă cartea cu un profesionalism remarcabil. Este ca un strigăt întru arta adevărată, întru valoare. Astăzi, cînd ce se întîmplă cu noi şi în jurul nostru este teribil. Nu cred că o asemenea demonstraţie ar fi avut impactul pe care îl are dacă nu se lucra în echipă. O noţiune nobilă, recuperată şi valorificată la Braşov de Caludiu Goga şi minunaţii actori Marius Cordoş, Virginia Itta Marcu, Maria Gârbovan, Mihai Bica, Gabriel Costea, de scenografa Lia Dogaru, Elena Zamfirescu, care a gîndit momentele de coregrafie.
Nu am înţeles ce obstacol tot apare şi îmi amînă apariţia cronicii. Fapt neobişnuit. Prima mea întîlnire puternică cu Bernhard a fost la începutul anilor optzeci. Atunci l-am văzut pe Octavian Cotescu în „Minetti” la Teatru Mic. Anul acesta, pe 14 februarie, Octavian Cotescu ar fi împlinit 80 de ani... a fost să aştept această zi ca să-mi amintesc de un actor cu o forţă uriaşă, pe care îl simţeam năvălind tumultos peste mine atunci cînd Minetti al său întreba destrămat de durere, de disperare şi de neputinţă „ce este teatrul?”... „hazard”, răspundea tot el. Tremuram. Aşa cum tremur şi acum. Corpul lui masiv, cu mişcări greoaie, ochii tulburaţi de chinul lui Minetti, un actor bătrîn, uitat, care merge în traistă cu masca lui Lear şi cu toate obsesiile, cu toate visele, cu toate împlinirile, dorinţele, aşteptările, ratările mă trezesc din uitare. Atunci l-am citit pe Bernhard prima oară, procurat cu înfrigurare de profesoara mea de germană. Atunci am simţit cum măştile unui actor se rostogolesc la picioarele mele, una cîte una. Afară, în faţa teatrului, l-am strîns în braţe, imaginar, pe Octavian Cotescu. Cu tot cu Minetti al său şi cu toţi actorii ce trăiesc şi mor cu şi pentru personajele lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara